Crăiasa nopţilor, împărăteasa stelelor, felinarul rătăciţilor, Luna. Cunoaştem cu toţii frumuseţea versului eminescian care a cântat Luna. Luna a fost cântată dintotdeauna de poeţi, de compozitori, dar şi de omul simplu de la ţară. Ex: „Lună, lună, soră lună,/ A me inimă nu-i bună.”; „Lună dragă, sora me,/ Fă-mă fulg de rândune/ Să mă duc pe unde-oi vra,/ Că dor ţ-ăi primi plata“.
În astronomia populară, luna este martora iubirilor de pretutindeni şi dintotdeauna, ea vede ce fac oamenii şi aude ce-şi spun. Fetele nemăritate invocau descântece către Crai Nou, ca să-şi găsească cât mai curând ursitul, iar acesta să vină în peţit. Şi despre lună există credinţe populare care ilustrează practicile şi eresurile celor de demult. Astfel, nu este bine să bei din apa în care s-a reflectat Luna. Se mai crede că Luna şi Soarele s-au îndrăgostit unul de celălalt fără să ştie că sunt frate şi soră; de aceea, tatăl lor, Cerul, i-a pedepsit să nu se mai întâlnească niciodată. Totuşi, pentru că părintele îşi iubea copiii, le-a dat moştenire noaptea şi ziua. Chiar şi în dimineaţa nunţii, când mireasa este dezbobotită şi i se cântă „Ia-ţi, mireasă, ziua bună”, se aminteşte de aştrii cereşti: „Ia-ţi, mireasă, ziua bună/ De la Soare, de la Lună,/ De la fraţi, de la surori,/ De la grădina cu flori”. Dacă soarele este de aur, luna este din argint, de aici şi asemănarea pe care au făcut-o ţăranii cu un ban de argint. Când era Lună nouă, îşi frecau barba cu un bănuţ, astfel încât luna să le aducă bogăţie. Dar şi Luna putea fi mâncată de vârcolaci, personaje descrise ca fiind oameni-lupi. Însă Luna, considerată a fi şi lumânarea lui Iisus, era scăpată din gheara vârcolacilor prin bătăi în obiecte metalice, focuri de armă, focuri aprinse, ca şi când ar fi fost alungate jivinele sălbatice. Fetele de măritat erau încercate în şezători de către neveste cu feciori buni de însurătoare, cât îs de mintoase, şi cu ajutorul snoavelor şi ghicitorilor de o frumuseţe aparte: „O împărăteasă/ Cu multe slugi în casă”; „O preuteasă în sat/ Cu multe fete de măritat”; „Mânză bălană,/ Paşte noaptea-n poiană”; „La marginea satului,/ Căciula fârtatului” (Luna); „În vârful dealului,/ Potcoava calului” (Crai Nou).
Cultul solar îşi are rădăcinile încă de pe vremea geto-dacilor. Soarele iese din apă, atunci când răsare, de aceea dimineaţa poate fi întâlnită roua. Drept urmare, era considerat un păcat să te uiţi la soare nespălat pe faţă. Dimineaţa, Soarele este vesel, căci stă în uşa Raiului şi are aripi (raze) de foc. Se credea în trecut că Soarele este ochiul lui Dumnezeu care se uita pe pământ să vadă ce mai fac oamenii. În unele zone etnografice se credea că lebăda, graţioasa pasăre albă, este preoteasa soarelui celui tânăr şi frumos. De asemenea, oamenii erau convinşi că Soarele străluceşte numai peste omul frumos şi cu inimă bună. Am auzit deseori expresia „Sfântul Soare”, deoarece el coace grânele şi preface lanurile în pâine. Bănuţul de argint legat de şnurul mărţişorului străvechi face trimitere tot la cultul Soarelui, care se mai practică şi astăzi, prin horă, acel joc popular care imită rotunjimea astrului ceresc, dar şi prin arta sculptatului. Pe lăzi de zestre, pietre funerare, uşi, porţi sau stâlpi, cât şi pe cămăşile populare, se întâlnesc rozeta, morişca, roata cu cruce în mijloc, cercul.
Curcubeul, cum am mai spus, era considerat a fi un drum către cer. Dar nu oricine reuşea să-l urce, doar oamenii aleşi, înzestraţi cu anume calităţi, oamenii care nu şi-au supărat niciodată mama. Ce frumuseţe, câtă poezie! Mai mult chiar, curcubeul era considerat a fi brâul Maicii Domnului, ţesut din fire de mătasă.
La final de gând, promit stelelor, Lunii şi Soarelui că nu-i voi uita şi că voi mai căuta noi şi noi înţelesuri care să aducă cerul mai aproape de noi.
LENUŢA RUSU
Comentarii