Interviu cu criticul de film IRINA MARGARETA NISTOR, prezentă la Câmpulung Film Fest
Irina Margareta Nistor a lucrat, în perioada comunismului, ca translator pentru TVR şi a dublat peste 3.000 de filme înregistrate pe casete video aduse din Vest. După ’89 este un cunoscut critic şi comentator radio-TV de filme.
– Ce părere aveţi despre ideea domnului Bogdan Stamatin de a compara două culturi diferite din perspectivă cinematografică?
– Cred că e modalitatea lui de a ne oferi două călătorii, că tot e vacanţă acum, într-o lume la care nu avem neapărat acces direct, deşi Ungaria e foarte aproape, iar în Israel sunt foarte mulţi români plecaţi. Şi atunci ideea de a le combina mi se pare una dinte cele mai interesante, pentru că la urma urmei fiecare dintre cele două ţări cuprinde şi ceea ce se cheamă câte o naţionalitate conlocuitoare, şi evreii, şi maghiarii. Deci mi se pare chiar o alegere extrem de potrivită.
– Care sunt diferenţele de abordare din punct de vedere cinematografic între filmele regizate în Israel şi cele regizate în Ungaria, pentru noi, cei care nu suntem neapărat familiarizaţi cu ceea ce înseamnă regia?
– Sunt două şcoli total diferite, sunt şcoli de scurtmetraj fiecare cu stilul ei. Poate că stilul celor din Israel este un stil foarte pregnant şi foarte multă vreme nu uiţi scurtmetrajele lor. Te ataşezi de personaje sau în orice caz le remarci mult mai intens, pe când dincolo totul este mult mai subtil, e o diferenţă după părerea mea. Dar e foarte greu să faci o diferenţiere. Mi-ar fi greu să fac diferenţierea şi faţă de scurtmetrajele româneşti. Poate că acestea din urmă sunt mai vorbite şi mai împănate cu înjurături, din păcate. E foarte important că s-au difuzat şi scurtmetraje româneşti, pentru că practic astfel le aduci în faţa unui public care este din absolut toate generaţiile, de la copiii cei mai mici până la seniorii cei mai seniori. Aşadar, este important să se ştie şi ce se întâmplă în cinematografia românească în ceea ce priveşte scurtmetrajele, care au o viaţă scurtă.
– De ce scurtmetrajele au o viaţă scurtă?
– Pentru că ele nu funcţionează decât la festivaluri, nu există nici până în ziua de astăzi o emisiune TV care să preia scurtmetrajele, iar atunci singura posibilitate ca publicul să le vadă sunt festivalurile. Poţi să mai vezi câte ceva pe net. Dar nu e acelaşi lucru: să vezi un scurtmetraj cu nume şi cu lume multă, cum a fost de exemplu aseară la Bodea în cartier, e cu totul altceva decât să te uiţi singur pe net şi să-ţi spui: „Gata, mi-am făcut o idee despre cum e scurtmetrajul ăsta”. La un festival vezi reacţiile oamenilor şi e foarte important mai ales pentru cei care le creează, pentru că în general sunt la început de drum. Rareori realizează un scurtmetraj cineva deja consacrat. Se întâmplă, dar reprezintă o excepţie.
– După difuzarea filmului „Reconstituirea”, actriţa Ileana Popovici i-a întrebat pe tinerii din public de ce consideră ei că filmul a fost cenzurat. Care este părerea dumneavoastră, în calitate de critic de film?
– Răspunsurile tinerilor din public au fost foarte bune. Actriţa Ileana Popovici a lansat întrebarea pentru că era interesant pentru ea să vadă după cincizeci de ani cum funcţionează filmul, care este impactul şi dacă într-adevăr putea să se sesizeze faptul că filmul acesta a fost un film interzis de cenzură, care i-a iritat foarte tare pe comunişti; că au trebuit tot felul de subterfugii ca să poată să ajungă pe marile ecrane. De exemplu povestea cu meciul care se vede în paralel la televizor: este foarte clar că se întâmpla în 1961, deci înainte de Ceauşescu. Reacţia din public este foarte bună pentru că tinerii au sesizat ironiile la adresa miliţiei, ironiile la adresa puterii; cineva a realizat un foarte frumos portret al intelectualului român, al intelectualului rafinat şi mereu marginalizat, care era profesorul, respectiv Emil Botta. Pe de altă parte, sigur că existau foarte multe lucruri care i-au deranjat pe comunişti, lucruri care pot părea minore acum, dar care atunci contau. Faptul că băieţii care aveau părul mai lung şi erau opriţi pe stradă, duşi la miliţie şi tunşi pentru că li se părea comuniştilor că era o încercare de îndreptare spre Occident, spre Beatleşi, spre muzica interzisă în perioada respectivă. Mai era şi era punctul de vedere faţă de sărăcia teribilă; adică în barul acela nu existau decât pâine cu chiftele. Sigur, că acum poate părea amuzant, pentru că deşi să zicem libertatea e mai mare, lumea ia tot hamburger, care e tot o chiftea americană, nimic altceva. Ceea ce mie mi se pare destul de trist. Aş fi preferat ca gustul nostru să se rafineze între timp şi nu să ne întoarcem.
– Cum au evoluat, după ’89, filmele pe care le urmăresc românii la televizor, dincolo de dispariţia cenzurii?
– Nu ştiu dacă neapărat e vorba de o evoluţie. E vorba despre nişte filme foarte bune, dar care pot sta pe acelaşi plan cu „Pădurea spânzuraţilor”, cu „Moromeţii” sau bineînţeles cu „Reconstituirea”, sau sunt filme foarte bune ca cele ale lui Mungiu, ale lui Cristi Puiu, ale lui Porumboiu, ale lui Mitulescu. Sigur că faptul că nu mai este cenzură s-a simţit foarte tare în limbaj, care după părerea mea este excesiv de deochiat. Publicul obişnuit, pentru că lui i te adresezi, nu criticilor, întotdeauna va reacţiona prost la un vocabular din acesta mai deşănţat şi chiar va avea o reţinere. Şi atunci cred că ar trebui să se depăşească puţin momentul acesta, chit că în principiu lumea aşa vorbeşte. Tocmai asta ar trebui, ca filmul să-l determine pe cel care vizionează să nu mai vorbească aşa. În schimb, subiectele sunt foarte îndrăzneţe, sunt foarte intense şi funcţionează foarte bine la export, adică mai puţin la import, adică local. De exemplu noi, cei care sperăm să ne întoarcem la Câmpulung cu proiectul „100 de oraşe, 100 de ani, 100 de filme”, alegem ceea ce se cheamă filmele-cult, prin care toată lumea să aibă senzaţia că vede şi cu plăcere filmul respectiv. Adică îl vede cu intensitate şi filmele sunt într-adevăr de foarte bună calitate şi nu îl agresează verbal.
– Totuşi filmul european lipseşte oarecum de la televizor.
– Lipseşte, deşi în principiu ar trebui să fie foarte prezent, pentru că există o lege în direcţia aceasta care presupune că filmul european trebuie să fie prezent, numai că din păcate filmul european nu e clădit după gustul publicului, adică asemenea filmului american, care e un film de acţiune, care nu presupune să te gândeşti prea mult, e mai degrabă pe principiul jocurilor video şi atât. Dar pentru asta lucrăm acum la Bruxelles într-o comisie, pentru a scoate un manual de bună circulaţie a filmului european, care sper să şi funcţioneze.
– Vă mulţumesc pentru amabilitatea dumneavoastră de a-mi acorda acest interviu.
SMARANDA IACOBAN
Comentarii