Sfârşit blând de august şi început de septembrie între cer şi ape, între Dunăre şi Marea Neagră. Trei zile într-un spaţiu geografic unic, într-un spaţiu dobrogean neasemuit de frumos.
Traversând cu bacul Dunărea de la Brăila spre Tulcea, pelerinajul pe la mănăstiri din această zonă, locuri încărcate de istorie adâncă şi credinţă, ne-au oferit momente de aleasă smerenie, de înălţare şi mulţumire sufletească ce vor rămâne multă vreme în sufletele noastre. Odată cu apariţia primelor raze de soare am străbătut ţinutul acela de la Măcin la Murighiol şi am admirat mai întâi bătrânii munţi ai Dobrogei, înşiraţi unul după altul ca nişte soldaţi de pază în atâta imensitate.
Pe parcursul programului, stabilit pe zile, ne-am închinat, ne-am rugat, am aprins lumânări, am participat la slujbe şi am admirat interioarele şi exterioarele mănăstirilor Cocoş, Saon, Celic-Dere, Sfânta Maria Techirghiol, unde odihneşte arhimandritul Arsenie Papacioc, părinte duhovnic timp de 35 de ani la acest sfânt locaş, care spunea că „Pacea este de patru ori mai bună decât dreptatea”, apoi la mănăstirile Sfântul Apostol Andrei şi Peştera acestuia şi la Dervent.
Contactul cu Delta s-a petrecut la Murighiol. Îmbarcaţi în cinci şalupe am evadat în acel spaţiu viril, în lumea metaforelor… Un vântişor iscat din senin ne mângâia curios şi umfla obraznic pânza de protecţie din faţa conducătorului ambarcaţiunii. La un moment dat s-a plictisit şi ne-a părăsit. Din loc în loc, de o parte şi alta se iveau în cale eflorescenţe roşii, albastre, galbene, verzi – corturile turiştilor, dar şi terase modern amenajate. Sălcii bătrâne şi pletoase îşi plecau crengile până peste apa trezită din somn, fie de glasurile noastre, fie de ţipătul unor păsări ivite în cale.
Pe măsură ce înaintam spre necunoscut, emoţiile ne încercau tot mai mult. Prin toţi porii simţeai bucuria şi mulţumirea oferite cu generozitate de natura specifică Deltei. Păsări de tot felul parcă ne dădeau bineţe şi apoi, în zbor lin, se depărtau pentru a ne saluta în altă parte. Soarele încerca pe-alocuri să se lase peste stufărişurile brumării, coborând în trepte calme pe oglinda apei. Lişiţele şi lebedele, grijulii şi grăbite, îşi chemau puii cu ţipete mărunte, iar pescăruşii roiau în urma noastră, apoi se repezeau în picaj vertical după peştişorii ce săreau grăbiţi pe deasupra apei.
Ne-am oprit la marginea unui teritoriu stăpânit de luminiţe albe şi galbene, aşezate pe frunze rotunde, în legănarea domoală a apei. Nuferii ne-au cucerit pe dată. Aş fi vrut să-i număr petalele, una câte una, unui nufăr galben cu care am stat de vorbă. L-aş fi luat cu mine. Mi-a zâmbit şi apoi mi-a şoptit: „Nu se poate. Sunt ocrotit de lege. Altfel…”
În liniştea aceea, aproape elementară în largul dintre canale, cormoranii, egretele, stârcii, lişiţele, pelicanii, lebedele pescăruşii încercau să iasă din limitele firescului prin zborul lor variat, un adevărat spectacol acvatic, sub comanda unui regizor nevăzut. Am trăit clipe în care pierzi cu desăvârşire conturul real al lucrurilor şi m-am întrebat dacă există oare loc pe lumea asta unde liniştea să fie atotstăpânitoare… Câteva vite înşirate de-a lungul malurilor şi-au arătat capetele a mirare, apoi au dispărut în tufişuri. Nimic nu-i putea scăpa ochiului avid de a surprinde orice mişcare, orice zgomot.
În Dobrogea peisajul trebuie privit atent şi cu inima. Frumuseţi surprinzătoare se ivesc peste tot şi merită să le aşezi cu grijă în suflet. Cu firească emoţie şi curiozitate crescândă am străbătut apoi drumul până la Balcic (Bulgaria). Încă de la intrarea ce duce mai întâi spre Grădina Botanică voci de diverse naţionalităţi se întretăiau peste tot, un adevărat furnicar grăbit ca înainte de sosirea unei ploi iminente. Consecvenţi sfatului destoinicului nostru conducător de grup, domnul Gabriel Buciac, am reuşit să pătrundem într-un spaţiu poleit cu tot felul de culori, o adevărată minune. Cred că ar fi necesare câteva zile ca să poţi pătrunde cu sufletul în acea profunzime florală, cum rar, cred, se mai poate vedea. Mii de specii de plante şi arbuşti te fac să vibrezi şi să visezi totodată. Interesantă amenajare în trepte, cu căderi de apă, un fel de oglindă în care să priveşti la nesfârşit, un adevărat colţ de rai.
Paşii ne-au purtat apoi încet-încet spre Castelul reginei Maria, într-un splendid cadru natural, pe malul Mării Negre. Poate fi socotit o operă de artă care stă mărturie la porţile timpului, o adevărată oază de linişte sufletească pentru regină, atunci când poposea aici. Vuietul sacadat al mării, izvorât din imense turme de valuri, mângâiate de razele soarelui, schimba apa uneori în tonuri ameţitoare. Grupuri-grupuri se perindau spre castel, în gând cu mulţumiri adresate reginei pentru ideea de a-l fi construit aici. Păcat însă pentru noi, românii, că timpul istoriei a luat apoi o altă întorsătură…
Marele nostru fluviu ce face legătura între el şi Rin este o adevărată stradă largă, care străbate Europa de la Marea Nordului la Marea Neagră, iar canalul navigabil, pe care l-am admirat parţial din autocar, a adus Constanţa în poziţia de cap de bulevard la Mare şi stabileşte portul nostru maritim în directă legătură fluvială cu Rotterdam, desăvârşind astfel calea comercială a Europei centrale şi apusene. Canalul – o imensă coloană de apă deschisă în mijlocul Deltei – este al treilea ca mărime după cele două a căror celebritate este mondială: Canalul Panama şi Canalul Suez.
La ceas de seară, când căldura de peste zi vălurea bine aerul, ne-am plimbat pe faleza de la Constanţa, unde turiştii foiau în toate părţile, dornici să guste cât mai mult din începutul noului anotimp. Ne-am oprit şi în faţa statuii poetului latin Publius Ovidius Naso, exilat la Tomis, care scria: „Vara cu trupul ei gol ce poartă împletituri de spice/ Toamna de asemenea, stă mânjită de mustul de struguri/ Iarna în vas îngheaţă vinul/ De-l scoţi în bolovani, păstrând figura oalei/ Şi-n loc de-a soarbe spuma, mănânci bucăţi de vin”.
La Eforie Nord am luat contactul cu valurile mării, ademenitoare şi primitoare, mereu grăbite să tot sărute plaja. Am rămas parcă uitaţi acolo. Mirajul ei ne cucerise de-a binelea. În zare începea să ningă încet cu stele…
Popasul la Muzeul Trophaeum Traiani de la Adamclisi, în prag de dimineaţă, părea scăldat într-o lumină albă, dominând împrejurimile. O construcţie cu adânci rădăcini în vremuri de demult, despre care Grigore Tocilescu spunea că „este un adevărat certificat de naştere a poporului nostru”.
Trecând Dunărea pe la Ostrov cu feribotul, ne-am îndreptat spre casă. Simţeam cum ceva mă chema să-mi întorc paşii spre acele locuri! Mereu m-au încercat exclamaţii la întâlnirea cu atâtea frumuseţi, încât pot spune că am trăit sublimul unei scurte treceri peste Dobrogea, o trecere dictată de legile nescrise ale naturii. Mai mult, îmi venea să rostesc precum Faust: „Clipă rămâi, eşti atât de frumoasă!”.
EMIL SIMION
Comentarii