…Orice om care scrie poate fi respectat în măsura în care îşi respectă cititorii
Istoric redutabil, profesorul Mihai Iacobescu şi-a legat viaţa de Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava, pentru a cărei înfiinţare a depus, alături de alţi colegi, eforturi susţinute. S-a întâmplat, tânăr fiind, să-şi înceapă cariera la Rîşca şi, împreună cu soţia Veronica, a lăsat aici o amintire atât de vie şi plăcută, încât oamenii care i-au cunoscut vorbesc şi acum despre dumnealor cu respect şi admiraţie.
M-au impresionat extrem de plăcut două aspecte din activitatea magistrului: 1. cu toate că avea în faţă, după 20 mai 1990, un traseu politic promiţător, fiind ales senator pentru prima legislatură, a refuzat să mai candideze, în 1992 se întoarce la catedră; 2. şi-a dedicat o bună parte din timp cercetând arhivele istoriei nefericite a Bucovinei, cărţile scrise (Din istoria Bucovinei, 30 de zile în „Siberia”: căutând arhivele Bucovinei, Bucovina în monumentala ediţie Istoria Românilor, apărută sub egida Academiei Române), fiind, desigur, mărturisitoare în acest sens.
În 2017, prin Editura „Junimea” din Iaşi, a oferit cititorilor săi fideli încă un volum… voluminos, intitulat Scrisori din Bucovina. Oameni, cărţi, fapte… Sunt convins că nu întâmplător este aşezat în fruntea opului un documentat studiu despre Ion I. Nistor şi că universitarul de la Suceava are aceeaşi convingere cu predecesorul privind rolul istoriei: „Ca mărturie a trecutului şi păstrătoarea vechilor tradiţii politice şi culturale ale neamului, ea este chemată să ne furnizeze armele de apărare ale drepturilor noastre asupra pământului pe care îl stăpânim de veacuri, contra celor care au îndrăznit să le conteste şi să le nesocotească”. Au fost destui şi mai sunt încă…, fiindcă minciuna, împotriva oricărei evidenţe, are multe feţe (şi niciun obraz!) şi, considerându-se infailibilă, aruncă repetat cu pietre în capul adevărului, încercând să-l scoată definitiv din istorie. Profesorul Mihai Iacobescu s-a aflat mereu în situaţia de luptător de partea acestuia, iar Scrisori(le) din Bucovina reprezintă un grăitor exemplu, atât pentru autor, cât şi pentru alţi intelectuali de mare clasă, bucovineni ori nu. Aflăm, astfel, de la Vladimir Trebici, că între anii 1786 – 1910 „populaţia Bucovinei a crescut de 5,7 ori”, cea a românilor doar de 3 ori, rutenii au avut un salt de 9,6 ori, „iar al celorlalţi colonişti de 18 ori”! Gândul te duce numaidecât la „Doina” lui Eminescu („Au umplut omida cornii”!) şi la cele semnalate consistoriului de la Cernăuţi de preotul de la Clit-Arbore, Ştefan Furtună: „… e un păcat strigător la cer că poporul duce lipsă de bucate şi e lăsat pradă unor venetici care au sosit aici, venind cine ştie de pe unde, spre a stoarce măduva din bieţii ţărani”. La vremea aceea, despărţirea de hulpăria Galiţiei se întrevedea a fi o soluţie cât de cât rezonabilă, făcându-l pe Mihai Bodnar-Bodnărescu să se întrebe retoric într-un manifest adresat românilor: „Ce gândiţi, fraţilor, în care feliu îi mai bine? Nu-i mai bine să fie cineva singur gospodariu în casa lui şi pe pământul lui decât să fie slugă la altul?”.
Nu, când e vorba de pământul sfânt al Ţării, nu întoarcem în faţa cruzimii duşmanului şi celălalt obraz! Declarăm răspicat, preluând din volum cuvintele savantului şi patriotului Nicolae Iorga, căruia i se interzisese în două rânduri să intre dincolo de cordun: „…neamul meu are drepturi exclusive asupra teritoriului său naţional, din care face parte întreaga Bucovină”. Aşa a cântat mereu Buga de la Ierusalimul românesc, răscolind inimile, conştiinţele şi bucovinele acestui străvechi ţinut românesc, revenit la patrie în 1918 şi răşluit din nou în 1940 şi apoi în 1944. Îl văd pe magistru vibrând de patriotism şi de durere atunci când surprinde într-o frază situaţia noastră de la sfârşitul deceniului patru al secolului precedent: „Expansionismul sovietic, monstruoasa şi vremelnica alianţă Hitler – Stalin, revizionismul maghiar şi bulgar, văzând cum regimul politic din România este în criză acută, fracturat şi măcinat între autoritarismul carlist şi legionarism, au sesizat momentul potrivit, au profitat şi au acţionat în iunie – august 1940, când ţara era cu totul izolată, când Europa Centrală şi Occidentală era îngenuncheată de germani, iar partea ei răsăriteană ocupată şi anexată la URSS”.
În 1989 (24 decembrie) fosta URSS a declarat „nul şi neavenit” Pactul Ribbentrop – Molotov, ceea ce s-a întâmplat şi în Parlamentul României în 24 iunie 1991, iar atunci stai şi te întrebi dacă informaţia a ajuns şi la Kiev şi de ce ca moştenitoare şi profitoare a celor mai multe teritorii ocupate de sovietici sau, anterior, de către ruşi, ea (Ucraina) păstrează nejustificat nordul Bucovinei şi ţinutul Herţei, în virtutea aceluiaşi abuziv şi nedrept Tratat, fabricat exclusiv de ciracii lui Stalin? Se vede treaba că are şi Kievul… ciracii lui, care, iată, îşi bat joc de autohtonii Bucovinei ca şi predecesorii, dacă nu cumva chiar mai mult. Atentatul asupra sufletului românilor de aici este de o mârşăvenie strigătoare la cer, iar fapta aceasta abominabilă demonstrează că statul ucrainean n-a înţeles nimic din experienţa istorică tristă a înşişi ucrainenilor. Rămâne să fim de acord cu Aleksandr Soljeniţîn, citat de Mihai Iacobescu („Rusia sub avalanşă”), unde cei în cauză sunt avertizaţi printr-un proverb chiar din lumea slavă: „Ce-ai apucat cu japca, îţi va ieşi pe nas!”.
Cartea magistrului Mihai Iacobescu – 500 de pagini în format academic – îi elogiază pe toţi bravii militanţi pentru unitatea şi libertatea Bucovinei, ca parte a Moldovei şi a României, de la fraţii Hurmuzachi până la intelectualii din perioada contemporană, o istorie zbuciumată în care s-au înfrăţit lacrima şi sângele, într-o nădejde perpetuă că atât-amar de jertfă va fi (totuşi!) izbăvitoare. Suntem în faţa unui om a cărui onestitate impresionează în modul cel mai plăcut, profesorul sucevean recunoscând meritele confraţilor, creionând, prin tuşe sigure şi elogioase chipuri memorabile. Voi aduce în discuţie doar pe cel al lui Gheorghe Buzatu, acesta fiind un Prometeu al generaţiei sale. Argumentele magistrului: 1. aflat în SUA (1987) pentru documentare, a ieşit curajos în faţa publicului, afirmând că „socialismul a învins în ţările din răsăritul Europei, inclusiv în România, dintr-o greşeală; însă cei de faţă trebuie să fie liniştiţi, căci, în curând, regimurile comuniste din răsăritul Europei, inclusiv cel din România, se vor prăbuşi”; 2. a demonstrat că războiul României împotriva URSS a fost unul drept „pentru repararea nedreptăţilor imense cauzate ţării, în vara anului 1940, când URSS ocupase teritoriile istorice româneşti din Est, în primul rând Basarabia şi Bucovina de nord”; 3. a reanalizat dosarul lui Ion Antonescu şi a oferit adevărul privitor la participarea României în campania de dincolo de Prut; 4. a vorbit cumpănit despre Holocaustul politic de la noi din perioada postbelică, pe baza discuţiei dintre dr. Petru Groza şi Emil Bodnăraş: „din 7 secretari ai PCR, 3, adică aproape jumătate, erau evrei; în aparatul de propagandă al României, 90% din totalul funcţionarilor erau evrei; la Ministerul Protecţiei Sociale, procentul evreilor era de 80%, iar la Comitetul de Stat al Planificării – 95% erau evrei.”
Paginile cele mai impresionante mi s-au părut cele care conţin „Scrisoare de la Ştefan cel Mare”, magistrul substituindu-se, pe moment, în mod fericit, marelui voievod, reconstituind câteva momente importante ale vieţuirii şi luptei românilor pentru supravieţuire. Mihai Iacobescu, aidoma lui Octavian Goga, plânge, se zbuciumă şi dă dovadă de o inimă cât „de la Nistru pân’la Tisa”. Textul acesta respiră sinceritate, cinste dăruire, iubire de patrie, demnitate şi reverenţă în faţa veghetorilor şi luptătorilor pentru unitate, chezăşia independenţei: Drept aceea, Vă adresez de-aici, din Suceava, îndemnul părintesc ca toţi acei care trăiţi şi simţiţi româneşte, lăsaţi la o parte gâlceava, pizma, zâzania, clevetirile, toate nimicurile care vă dezbină şi vă aruncă pe unii împotriva altora, neînţelegerile, intrigile, orgoliile, strângeţi-vă iarăşi laolaltă, că râd vecinii şi străinii de neînţelegerile şi luptele dintre voi (…)”. Ar putea afirma cineva că autorul nu-şi respectă cititorii?
Trecând prin volum, dar şi prin viaţa şi activitatea prodigioasă a magistrului Mihai Iacobescu, este imposibil să nu observi preocuparea pentru continua perfecţionare, o evidentă şi lăudabilă responsabilitate pentru adevărul istoric, cultivarea prieteniei şi o statornică omenie, îndelungată trudă în universul documentelor şi valorificarea acestora, o viziune clară asupra evenimentelor mai vechi sau mai recente, rigurozitate, dar şi măiestrie în redactarea textelor, precum şi erudiţia care l-a însoţit în carieră. Şi, fiindcă magistrul se apropie de o importantă aniversare, nu pot decât să-i urez să nu schimbe din sută, cu binecuvântarea Domnului asupra familiei, şi să ne surprindă cu alte izbânzi editoriale de marcă.
Comentarii