Îmbăiatul nu era deloc o treabă simplă într-o casă cu şapte suflete: tata şi trei băieţi şi mama cu două fete. Numai să încălzeşti apa pentru atâţia nespălaţi, cu deosebire înaintea sărbătorilor, era o corvoadă semnificativă. Vara, salvarea venea de la Siret, unde ne scăldam toată ziua şi câteodată mai luam şi săpun cu noi, pentru o spălare mai serioasă.
Iarna, însă, aveam noroc de fabrică, unde lucra tata. El obţinea aprobarea conducerii ca să-şi ia „turma” de băieţi pentru a folosi baia fabricii. Chiar la intrarea în clădirea acesteia era instalată „locomotiva”, de fapt numai cazanul, în care ardea foc cu lemne care asigura apa fierbinte utilizată în procesul tehnologic de producere a amidonului şi dextrinei din cartofi. Baia era un fel de hală mai mititică, dotată cu patru sau şase duşuri şi cu gardene din lemn sub duşuri pentru a nu sta direct pe duşumeaua de ciment. Era cam frig acolo, dar duşurile mari şi apa fierbinte rezolvau problema frigului, căci apa te învăluia, frigul nemaintrând în ecuaţie. Abia la sfârşit era mare dârdâiala.
Nu eram singurii care beneficiam de baia fabricii, alături de muncitori. Tata dăduse tonul, aşa că şi alţi muncitori îşi aduceau acolo plozii la îmbăiat. „Aţi venit să vă ghiliţi, împieliţaţilor?” ne întreba vesel portarul. „Mişcaţi-vă repede, să nu vă vadă directorul!…”. Care ne vedea de fiecare dată, dar dacă aprobase…
Mi-am adus aminte de toate acestea citind un articol (ce va apărea în zilele următoare) în care eroina îşi aminteşte de drumurile făcute de tatăl său cu căruţa plină de cartofi pe care-i ducea de la Şerbăuţi la fabrica din Hânţeşti. Ultimul său drum l-a făcut mort în căruţa cu care dusese cartofii, adus acasă de calul său, care cunoştea drumul.
Moartă este astăzi şi fabrica, poate blestemată de cei care nu-şi putuseră duce copiii la binecuvântata sa baie.
Comentarii