Vendeta

Motto: „Guarda e passa!”

 (it. „Priveşte şi treci!”)

Dante, Infernul

 Când Liviu Dragnea i-a propus Vioricăi Dăncilă funcţia de prim-ministru, asta, în loc să fugă ca dracul de tămâie ori să dea în bâlbâială, a acceptat pe dată. Că ce s-a gândit ea, aşa cum face tot românul, vin mai aproape de casă, chiar poate face naveta, ca să nu mai cheltuiască cu gazda; şi aşa se săturase de Bruxelles, a venit la Bucureşti, să-i fericească pe români. Funcţia oferită era prea mare ca să poată fi refuzată, iar ea face parte dintre cei care nu refuză o funcţie, chiar dacă nu are pregătirea necesară, că ce contează, doar ai consilieri, te descurci, poţi lucra oriunde, şi la Turnu Măgurele, la reactorul acela teribil, dar şi la NASA, în domeniul fizicii nucleare. Iar dacă mai ai şi binecuvântarea lui Iohannis, poţi guverna în voie, sunt şi acolo nişte reguli, nu aşa de grele ca cele de gramatică, le respecţi şi rămâi pe post, chiar dacă ţi se cere demisia de către şeful cel mare. Să nu credeţi că numai cei din finanţe pot face socoteli greşite; poţi greşi şi atunci când te consumi pe altarul ţării, ţi se pare că numai tu ai dreptate, ordoni să ţi se facă voia şi, dacă se întâmplă să nu-ţi iasă, te superi ca văcarul pe sat, îţi faci sânge rău, nici instituţional nu poţi lucra cu ăştia, că nu pleacă aşa cum a plecat Ponta, deşi ar trebui să ştie că numai o dată vede naşul bijuteria fetei. Aşa stând lucrurile, s-a ajuns la o situaţie explozivă, nu mai sunt punţi de împăcare, fiecare dintre tabere îşi adună armele şi muniţia şi, dacă n-ar fi în joc şi factorul extern, tot s-ar găsi ceva care să pună capăt stării de încordare şi nervozitate maximă. Cum să te mai împaci când nu se înţeleg cei mari, SUA şi Germania? Din euroatlantici, cei cu puterea s-au împărţit în euro şi atlantici: tabăra preşedintelui şi tabăra parlamentului; primii apără puritatea europeană, în special Germania, ceilalţi apără alianţa SUA – NATO, cu preşedintele Trump. A susţine poziţia marilor puteri europene (Germania, Anglia, Franţa, Italia) în legătură cu recunoaşterea independenţei Kosovo înseamnă să ne tăiem singuri craca de sub picioare, iar susţinerea SUA, cu mutarea ambasadei de la Tel Aviv la Ierusalim, poziţia ostilă Iranului şi altor ţări, înseamnă că suntem prea mici pentru un război atât de mare. Pentru ţara noastră, menţinerea unei linii de mijloc ar fi mai potrivită; mă întreb dacă diplomaţia noastră este pregătită pentru a face faţă unei asemenea provocări. Suntem prinşi la mijloc: nu suntem în poziţia în care putem renunţa la „beneficiile” oferite de UE, dar nici încrederea oarbă în SUA nu este benefică. Când joci soarta ţării şi poporului tău, trebuie să-ţi pui întrebări: unde-i răul cel mai mic pentru noi? Mulţi au gândit că Iohannis ne va deschide un drum neted spre Germania. Acum vedem că ne-am înşelat, nu putem sta lângă ea, pentru că resentimentele Germaniei faţă de România sunt încă vii, nu-i posibilă o „alianţă” cu Germania Angelei Merkel. Pe de altă parte, Germania nu-i dispusă să deterioreze relaţiile sale cu Rusia de dragul SUA – NATO, iar România este văzută ca făcând parte din sfera de influenţă a Rusiei. Cum să-i spui Angelei Merkel că Germania are o datorie financiară mare către România şi cum să te sprijine Germania pentru recuperarea Tezaurului de la ruşi şi anularea practică a Protocolului Ribbentrop – Molotov? Problemele noastre sunt mai complicate decât mutarea ambasadei de la Tel Aviv în Oraşul Păcii, că nu mutarea în sine a ambasadei l-a acrit pe Iohannis, cât faptul că s-a făcut un demers, în acest sens, fără să fie întrebat, ceea ce l-a făcut foc şi pară şi, pe deasupra, să spună şi ce nu trebuie, la adresa Israelului şi a premierului Netanyahu. Dar gândurile ascunse ale preşedintelui nu sunt, după părerea proprie, la mutarea ambasadei, îl doare-n cot de locul unde funcţionează ambasada, nu-i interesat nici de evrei şi palestinieni. Atenţia şi demersurile preşedintelui sunt centrate pe al doilea mandat. Când îl aude pe Tăriceanu că va candida la preşedinţie, e ca şi cum ai turna gaz pe foc, ia poziţia copilului căruia i se ia jucăria, tună şi fulgeră, aruncă săgeţi răutăcioase către toţi adversarii politici şi, evident, face greşeli suficient de mari ca să nu fie luate în seamă. Dacă, de exemplu, plângerea penală a lui Ludovic Orban împotriva Vioricăi Dăncilă a fost gândită la Cotroceni, nu poate fi greşeală mai mare. Orban s-a executat, zice că a făcut-o în nume propriu, din imbold interior (simţea că fără guvernare explodează), nimeni din Partidul Liberal n-a ştiut şi nici nu l-a aprobat, a rămas un izolat care caută argumente la un demers lipsit de suficientă gândire. Credea oare că plângerea penală va strânge partidul în jurul său, că toţi vor face front comun cu acuzaţia de trădare naţională? Cu această scriere mincinoasă te-ai dovedit a fi un fante de mahala care „Are o moacă anodină/ De frizer cu mandolină” şi află, mon cher, „că nu se face pentru ca să…”. Ce mai încoace şi-ncolo, nu eşti om de lume; auzi, tu, dom’le, trădare naţională, de unde ai scos-o, retrage-ţi cuvintele, ca să-ţi salvezi obrazul, ai pierdut şi bruma de respect pe care o aveai, du-te în concediu, ieşi din ochii lumii, ca să te poată uita şi ierta!