În sfârşit, una dintre Cărţile Centenarului!

Până şi „România literară”, revista ultracentrală a Uniunii Scriitorilor din România, se arată nedumerită de faptul că, cel puţin bibliografic vorbind, centenarul pe care, declarativ, ne tot străduim să-l sărbătorim, arată o îngrijorătoare penurie. Căci iată ce scrie (vezi suplimentul „Centenar Marea Unire”, p. 8, în nr. 20-21, 11 mai, 2018 al revistei), Eugen Stancu, în cronica dedicată culegerii de studii România, marile puteri şi ordinea europeană (Iaşi, Editura Polirom, 2018, colecţia Historica, ediţie îngrijită de Mihai Răzvan Ungureanu), chiar în deschiderea intervenţiei sale: „Ne-am fi aşteptat probabil ca anul Marii Uniri să coincidă cu o explozie de cărţi dedicate făuririi României mari, dar lucrurile nu stau deloc aşa. Numărul noilor apariţii editoriale [pe această temă – n. N. C.] este modest…” (dacă nu cumva „lipseşte cu desăvârşire”, ca să preluăm o expresie a unui personaj celebru, ca toate celelalte de altfel, din comedia O scrisoare pierdută a nemuritorului I. L. Caragiale). Şi noi ne-am aşteptat şi ne aşteptăm în continuare ca această explozie, necesară, să se producă, însă nu în limitele probabilităţii, ci ale certitudinii, însă, din pricini oculte, trebuie să ne mulţumim cu… aşteptarea! Altminteri, pe plan local, cu infinite măsuri de discreţie şi distribuite în regim de (reciprocă) bunăvoinţă, unii dintre noi ne vom fi putut dedulci cu lectura unei reeditări a cărţii magistrale purtând semnătura lui Constantin Kiriţescu, Povestea sfântului nostru război (Suceava, Editura Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, 2017), volum care „reproduce ediţia apărută în 1930 la Editura Cartea Românească şi este tipărit la împlinirea unui secol de la eroicele lupte, din vara anului 1917, de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz”, cum se precizează într-o notiţă tipografică liminară. Cartea este o adevărată epopee, cel puţin pentru mediul receptării generale, şi ar fi fost necesar şi util să se bucure de un tiraj şi o răspândire „de masă”, trebuind să ajungă şi să fie citită în orice casă de bun român, „de la vlădică până la opincă”, spre folosul (nu numai) sufletesc al fiecăruia. De adăugat, la aceasta, producţia bibliografică a „casei editoriale de la Volovăţ”, cum numesc unii, şăgalnic, activitatea publicistică prodigioasă a preotului stavrofor Dumitru Valenciuc, un cercetător de cea mai autentică speţă, cum tot mai rar se află pe la noi.

Recent, ne-a parvenit, prin bunăvoinţa dlui dr. Marcel Tcaciuc (mulţam fain), cartea (apărută la Editura Timpul şi Asociaţia Convorbiri literare) realizată de doi cercetători cu alese şi (re)cunoscute virtuţi tehnico-intelectuale validate din plin şi până acum – Liviu Papuc şi Olga Iordache – intitulată Iaşul – leagăn al unirii neamului românesc. 1916-1918 Reminiscenţe şi însemnări, de N. A. Bogdan, din păcate neelaborată integral de autor şi păstrată în manuscris (olograf) la Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Iaşi care, împreună cu Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” (Departamentul Colecţii Speciale), figurează, pe aversul filei de gardă, ca partener editorial. Şi această apariţie editorială se înscrie, ca şi altele similare, într-un Proiect desfăşurat în cadrul Programului CENTENAR al Primăriei Municipiului Iaşi, 2017-2020. (La Suceava, personal, n-am auzit să fi fost implementat un astfel de program. În schimb, noi am concurat, penibil, pentru a dobândi statutul de capitală culturală europeană, concurs din care am izbutit performanţa de a ieşi, conform unei declaraţii publice lansată de cel mai de seamă oficial din municipiul nostru, „cu fruntea sus”. Şi n-a fost uşor, când fruntea noastră se ridică la altitudinea ameţitoare… de la nivelul „genunchiul broaştei”!)

Cartea menţionată poartă girul ştiinţific al prof. univ. dr. Ion Agrigoroaiei, fiind însoţită de o postfaţă la obiect, semnată de Mircea Platon, fiind un reper bibliografic remarcabil aşezat, desigur nu numai formal, sub pavăza (mai) tuturor garanţiilor ştiinţifice ieşene, măsură necesară întrucât nici autorul lucrării şi nici lucrarea în sine nu puteau, cel puţin aparent, procura semne de absolută încredere spre a îndreptăţi plasarea într-un atare context de înaltă ţinută ştiinţifică şi patriotică (sau invers, că-i tot aceea, de vreme ce, de la Al. Piru citire, cea mai patriotică poezie din literatura română aparţine lui Mihai Eminescu şi se intitulează Luceafărul!).

  1. A. Bogdan va fi intenţionat, ne dăm imediat seama, să lase posterităţii o imagine, de vis, a situaţiei (pe muchie de cuţit!) în care s-a găsit Iaşul, ca şi toată România, vreme de doi ani – de la pacea umilitoare de la Bucureşti şi până la capitularea agresorului de sub comanda lui Mackensen (asta şi după mutaţiile de pe frontul Europei de vest) în urma luptelor de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, când rezistenţa eroică şi sacrificiile armatei române (în condiţiunile dramatice ale „defecţiunilor ruseşti”, provocate de catastrofala ascensiune bolşevică) a stopat procesul de ştergere a Regatului Român de pe harta politică-statală a lumii. În această perioadă de foarte grea şi riscantă cumpănă, când identitatea românească se limita, geografic vorbind (dar nu numai geografic), la câteva judeţe dinspre nordul Moldovei, când funcţia de capitală a ROMÂNITĂŢII a trebuit să şi-o asume Iaşul, unde a sălăşluit şi a activat şi Curtea Regală în frunte cu regele Ferdinand şi regina Maria, şi Parlamentul şi Guvernul Regatului Român, când urbea Iaşilor a trebuit să găzduiască un număr de locuitori de trei-patru ori mai mare decât era populaţia urbei în condiţii de normalitate, când, foarte pe scurt, Iaşul a ajuns a fi, după expresia corectă a autorului, N. A. Bogdan, „locul de refugiu al întregii Românii” , când administraţia a trebuit să facă faţă, cu eforturi supraomeneşti, problemelor de asigurare a unui spaţiu locativ oricât de modest pentru atâţia năpăstuiţi „musafiri” neaşteptaţi, sau problemelor pendinte de alimentaţie pentru populaţie şi armată / armate, ca să nu mai vorbim de cele care ţin de combaterea corupţiei şi mai ales a speculei, acestea cumulate cu problemele sanitare tot mai ample şi mai acute în condiţii de parazitism amplificat şi de tifos agresiv, când chiar „transportul cadavrelor” spre cimitire devenise o chestiune de atâtea ori insurmontabilă, înregistrându-se numeroase cazuri de „îngropaţi fără lumânare” sau acompaniaţi doar de „corul funebru al cioartelor”… şi enumerarea ar putea continua cu încă atâtea şi atâtea alte situaţii limită de maximă presiune, care au transformat urbea într-un adevărat infern dantesc unde imaginile reale surprinse de autor pe viu au, nu o dată, conotaţii parcă decupate din Apocalipsa biblică… Ei bine, toate acestea şi câte şi câte altele din capitolele neelaborate, dar schiţate de autor într-un glosar separat (reprodus de cei doi editori şi în facsimil), ne dau o imagine a unui Iaşi totuşi incredibil de brav, eroic, altruist, angajat într-o luptă „pe viaţă şi pe moarte” pentru salvarea României, a ROMÂNITĂŢII în integralitatea ei, aşa încât opţiunea autorului pentru titulatura lucrării (vezi şi facsimilul) – Iaşul Leagăn al unirii neamului Românesc este îndreptăţită cu asupra de măsură (cum a fost îndreptăţită – să nu uităm aceasta – şi pentru momentul Unirii Principatelor de la 1859) şi editorii bine fac păstrând-o intactă, în condiţii în care un anume soi de „intelectuali subţiri” (şi nici Iaşul actual nu duce lipsă chiar totală de aşa ceva) consideră că este inoportun să reţinem în discursul actual asemenea vocabule desuete, anacronice şi total improductive pentru politica europeană în care ne-am angajat (că doar neamul lui Tache Farfuridi, cel cu „Dacă Europa…”).

Aşadar, ca să o scurtăm, rezistenţa eroică a Iaşului în primul război mondial („sfântul nostru război”, în denominaţia lui Constantin Kiriţescu, dar nu numai a lui), asociată la faptele de arme şi la sacrificiile enorme de pe câmpul de luptă, ca şi la toate acţiunile politice pe care le-a presupus această conflagraţie militară de proporţii mondiale, în contextul căreia partea „repartizată” românilor n-a fost nici pe departe dintre cele minore, a contribuit substanţial la înfăptuirea evenimentului astral – Marea Unire din 1918 – căruia, iată, noi avem şansa a-i sărbători centenarul, din păcate în pe de neînţeles tonalităţi in moderato surdinizat, când ar trebui – căci avem nu numai dreptul, dar şi datoria sacră – să jubilăm la proporţii cosmice, întrucât neamului românesc i s-a / el însuşi şi-a făcut dreptate, după atâtea veacuri de stăruinţe sfinte. La această sărbătoare panromânească (de la care lipsesc totuşi Basarabia, nordul Bucovinei, Cadrilaterul), poporul nostru are dreptul să clameze, la unison, după Lucian Blaga: „O, vreau să joc, cum niciodată n-am jucat! / Să nu se simtă Dumnezeu / în mine / un rob în temniţă – încătuşat.” Şi ar trebui să fie măcar stimulat, dacă nu şi ajutat să o facă, de nişte conducători cât de cât competenţi, oneşti şi loiali! (Dar de unde, dacă ăştia suntem?!) Doamne ajută!

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: