Înfăptuirea măreţului act istoric al unirii Basarabiei cu patria-mamă, eveniment împlinit la data de 27 Martie 1918, a fost rezultatul unor îndelungi şi constante preocupări ale intelectualilor din această străveche provincie românească. Semne ale tendinţelor de renaştere naţională şi spirituală existau aici, în ciuda contextului istoric total potrivnic în care locuitorii trăiau şi îşi desfăşurau activitatea. Astfel, încă din 1898, studenţii moldoveni de la diverse universităţi ruseşti, în frunte cu Ion Pelivan, încep să se organizeze în asociaţii care au ca scop trezirea conştiinţei naţionale şi cultivarea limbii materne. După cum afirma Ion Nistor, aceasta „Era adierea primăvăratică a noii vieţi constituţionale care începea să se manifeste în mod sfios în Rusia ţaristă şi care trezea în sufletele moldovenilor nădejdi nedesluşite” (Ion Nistor – Istoria Basarabiei, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 275). Cum am spus, condiţiile sociale erau însă total neprielnice, deoarece, pe de o parte, se loveau de opoziţia dură a autorităţilor ţariste faţă de orice tendinţă de libertate, iar, pe de alta, la vremea respectivă presa şi şcoala în limba română, cele mai elementare mijloace de luptă pentru împlinirea acestor înalte idealuri naţionale, lipseau cu desăvârşire aici.
Cu toate acestea, în ciuda tuturor greutăţilor şi a riscurilor care se menţineau chiar şi după evenimentele din noiembrie 1917 din Rusia, tot mai mulţi tineri intelectuali din provincie au luptat pentru împlinirea acestor sfinte idealuri. Între ei, Pan Halippa a avut un rol esenţial. Una dintre primele măsuri adoptate de el a fost întemeierea, la 24 mai 1906, a revistei Basarabia. Scopul apariţiei acestei publicaţii era acela de a sluji interesele tuturor românilor din întreaga Rusie, tocmai pentru că ei nu dispuneau de nicio formă de organizare politică sau culturală. „Tot ce avea Basarabia tânără mai isteţ, mai hotărât şi mai îndrăzneţ se găsea în jurul noii gazete româneşti. Între colaboratorii ei găsim pe Ion Pelivan, Ion Gândul, Pan Halippa, Nicolae Popovschi, pe fraţii Ion şi Teodor Inculeţ, Vasile Hartia, Vasile Oatu, George Stârcea, St. Usinovici, M. Vântu, Alexie Mateevici, Sergiu Cujbă, care făcea legătura cu românii din Regat, şi mulţi alţi tineri însufleţiţi de cele mai frumoase sentimente naţionale şi democratice” (Ion Nistor – lucr. cit., p.271). Din rândul lor s-au ridicat făuritorii Unirii.
Tot de numele lui Pan Halippa se leagă şi apariţia, în 1913, a unei noi publicaţii în limba română. Este vorba despre Cuvânt moldovenesc care, la rândul său, a avut un rol deosebit de important în epocă pentru culturalizarea populaţiei. Mai târziu, Pan Halippa considera că, printre altele, revista a contribuit la crearea în Basarabia a unei literaturi autohtone cu poeţi şi prozatori locali, fapt care a avut un rol esenţial în împlinirea idealurilor lor unioniste.
Şi şcoala românească din Basarabia îi datorează mult lui Pan Halippa. Participând în calitate de deputat al congresului provincial al sfaturilor populare la primul congres general de la St. Petersburg (deci după victoria revoluţiei socialiste din Rusia), el s-a adresat conducătorilor sovietici de atunci cerându-le acordul pentru transformarea, începând cu anul şcolar 1917-1918, a unor şcoli ruseşti din Basarabia în şcoli moldoveneşti. Kerenschi, şeful guvernului rus provizoriu, a refuzat. În schimb, Troţchi şi Lenin au fost mai concesivi, dar cu condiţia ca deciziile în acest sens să fie luate prin Sfatul Ţării.
Dacă până atunci Pan Halippa rezolvase problemele specifice perioadei istorice respective cu forţe locale (mă refer în primul rând la cele două publicaţii amintite puţin mai sus), activitatea din domeniul învăţământului era cu mult mai complicată, pentru că în Basarabia nu existau oameni cu pregătire corespunzătoare şi deci avea nevoie de ajutor. Ca urmare, întors acasă de la congres, s-a adresat imediat guvernului României (aflat în refugiu la Iaşi) solicitând ajutorul prin trimiterea de învăţători şi profesori care să pună aici bazale învăţământului în limba română. Urmarea a fost una favorabilă. În scurt timp, mai mulţi intelectuali din Regat, unde şcolile erau închise din cauza războiului, au venit aici şi au contribuit la desfăşurarea cursurilor organizate pentru învăţarea limbii române de către elevi şi adulţi. Lor li s-au alăturat oameni de şcoală din Transilvania şi din Bucovina refugiaţi din cele două provincii româneşti pentru a nu fi trimişi să lupte împotriva neamului lor ca ostaşi în armata austro-ungară. Din grupul de intelectuali sosiţi din Transilvania şi din Bucovina făceau parte Onisifor Ghibu, D. Munteanu-Râmnic, P. V. Haneş, Gh. Nedioglu, Constantin Noe, Ion Nistor, Liviu Marian, N. Palamar, D. Moldovan, George Tofan ş.a. Dintre ei, un rol esenţial avea să joace George Tofan, remarcabil profesor de la Şcoala Normală din Cernăuţi. Cunoştea deci cum nu se poate mai bine specificul muncii învăţătorilor. Ca urmare, a făcut parte dintre organizatorii cursurilor care au debutat pe data de 17 iunie 1917 (cu acest prilej Alexe Mateevici a citit în premieră celebra sa poezie Limba noastră), lectori fiind profesori din Transilvania, din Bucovina şi din Regat. Acestea s-au desfăşurat în două serii: prima la Chişinău, în intervalul 17 iunie – 17 august, iar a doua de numai două săptămâni (15 – 31 octombrie) în trei centre: Chişinău Bălţi şi Soroca. Cursurile pentru învăţători au constat din lecţii de limbă, literatură, istoria românilor, metodici, muzică şi activitatea extraşcolară a învăţătorilor, inclusiv a celor din Transnistria.
În ciuda tuturor greutăţilor, scopul a fost atins. Asta şi datorită tactului de care au dat dovadă lectorii. Ei au urmărit, în primul rând, nu cantitatea de cunoştinţe transmise, ci să-i convingă pe cursanţi, toţi formaţi în şcoli ruseşti, că în cultura română există valori comparabile cu cele din alte culturi, că avem o limbă frumoasă şi armonioasă, capabilă să exprime cele mai alese gânduri şi sentimente, că avem o istorie îndelungată şi plină de fapte care ne fac cinste.
Efectele au fost remarcabile. Printre altele, pe 17 august 1917, la încheierea primei serii a cursurilor, a avut loc un eveniment imposibil de imaginat cu două luni în urmă: spectacolul dat de învăţătorii atestaţi. S-a început cu Deşteaptă-te, române şi s-au interpretat apoi piese din Gavriil Musicescu, Teodor Flondor, Ciprian Porumbescu şi Isidor Vorobchievici. Referindu-se la acest concert, revista Şcoala moldovenească (nr. 2-4/1917, p. 134) scria: „Sala Eparhială a fost ticsită de public. Fiecare punct din program a trebuit să fie cântat de două ori, iar Imnul nostru Naţional, ascultat de sala întreagă în picioare, chiar de trei ori. Era o însufleţire de nedescris… Se vedeau în atâţia ochi lacrimi de bucurie fără pereche”.
Concomitent, George Tofan (care avea o experienţă deosebită în domeniu în calitate de întemeietor al publicaţiilor Junimea literară şi Şcoala din Cernăuţi) a contribuit la dezvoltarea presei româneşti din Basarabia colaborând la unele publicaţii existente la venirea sa, dar şi la cele înfiinţate ulterior. El însuşi a avut o contribuţie esenţială la apariţia publicaţiilor Şcoala moldovenească şi România nouă sau Ardealul, editată împreună cu Onisifor Ghibu. Aici a publicat unele articole precum: Lecţiile de deschidere a cursului de istorie a neamului pentru învăţătorii basarabeni, Înapoi la sânul mamei, Culmi ale culturii româneşti – cu prilejul concertelor Enescu, comentarii explicative în legătură cu expunerea lui Onisifor Ghibu ţinută în şedinţa de deschidere a Sfatului Ţării din 21 noiembrie 1917 etc.
Având în vedere meritele sale deosebite dovedite în organizarea şi desfăşurarea cursurilor, abnegaţia şi priceperea de care a dat dovadă pentru a pune bazele învăţământului românesc în Basarabia, pe data de 6 noiembrie 1918 George Tofan a fost numit revizor şcolar al judeţului Chişinău, funcţie pe care a îndeplinit-o însă scurtă vreme. A avut totuşi timpul necesar pentru a lua primele măsuri de aşezare a şcolii din această provincie românească pe temelii noi, impuse de situaţia existentă aici după Primul Război Mondial.
La 23 noiembrie 1918, George Tofan revine la Cernăuţi, unde ia parte activă la ultimele pregătiri în vederea împlinirii actului istoric de la 28 Noiembrie 1918 – unirea Bucovinei cu Ţara. Recunoscându-i-se meritele deosebite de care a dat dovadă în întreaga sa activitate, a fost numit în funcţia de secretar-şef al Departamentului Instrucţiunii Publice din Bucovina şi ca director al Şcolii Normale din Cernăuţi. Din păcate, activitatea lui profesională s-a încheiat mult prea devreme. A decedat la 15 iulie 1920.
GH.GIURCĂ
Comentarii