Adevărata credinţă în Dumnezeu se vede şi se realizează prin faptele fiecăruia, în relaţie cu cei din jur. Sfinţii părinţi spun că lui Dumnezeu îi placi mai mult dacă şi sinceritatea sufletească cu oamenii ştii să ţi-o desăvârşeşti. Uneori locaşurile sfinte sunt neîncăpătoare, iar în afara lor e atâta întuneric, vrajbă, invidie şi înjosire. Să fi uitat enoriaşii în biserică, acolo unde s-au închinat, să ia cu ei şi morala, şi preceptul pe care le-au cerut în locaşul Domnului? Nu cumva precum câinele care intră în biserică, dar nu iese credincios, la fel şi oamenii, mulţi intră, dar nu ies toţi credincioşi?
Mi s-a părut un banc, dar, mai trist, a fost chiar o întâmplare, pe care mi-a relatat-o un tânăr cu o creştere şi o educaţie creştină, patriarhal românească, greu de clintit. Nişte soldaţi sovietici au intrat în biserica arhiplină de enoriaşi, tocmai în timpul slujbei, intimidându-i cu automatele ţintuite asupra lor. În ameninţările lor că-i împuşcă, le-au strigat să rămână în biserică doar cei care sunt adevăraţi credincioşi, ceilalţi să părăsească locaşul, în caz contrar vor trage foc. Au rămas foarte puţini, o mână de oameni. Atunci soldaţii ruşi le-au poruncit:
– Acum să ne aşezăm cu toţii în genunchi, am venit să ne rugăm împreună cu adevăraţii credincioşi.
În cartea sa „Cine suntem?”, Dan Puric scria despre o învăţătură a Părintelui Iustin Pârvu, de la Mănăstirea Petru Vodă: „Era într-o duminică, puhoi de lume la mănăstire. Privind la credincioşi, părintele mi-a spus: «Îi vezi ce mulţi sunt? Dacă îi pui să aleagă între Dumnezeu şi vrăjmașul, se duc la necuratul». Adică, majoritatea oamenilor, chiar credincioşi fiind, nu sunt dispuşi să plătească vreun preţ pentru a alege între bine şi rău, între lumină şi întuneric, între adevăr şi minciună. Şi, de cele mai multe ori, le este mai uşor să aleagă răul”. Există o frică. O frică de ce? De nesiguranţa noastră. Când? În ce împrejurări? Când nu-l iubim total pe Hristos. Ar trebui să ne amintim mai des de cuvintele lui Borges de pe piatra sa funerară: „Şi n-ar fi trebuit să te temi”, când îţi poţi găsi refugiu în muncă şi în rugăciune. Iată sensul vieţii şi în afirmaţia lui Blaga „Când cauţi comori, nu sapi în nori, ci în pământ”.
Aflându-mă în trecere la o mănăstire de măicuţe şi fiind cuprinsă de frumuseţea şi curăţenia liniştitoare din jur, în care slujitoarele smerite se refugiaseră, am vrut să le mulţumesc cu adânca mea admiraţie pentru harul muncii şi al credinţei lor. Măicuţa mi-a zâmbit cu o curată şi uşoară seninătate: „Munca te îndepărtează de la orice gând rău”. Munca şi rugăciunea sunt lucruri binecuvântate. Nu munci împotriva ta, nu munci pentru rezultat, munca niciodată nu se întoarce împotriva ta.
Revin la titlul de la care am pornit. A fi creştin înseamnă a pune învăţăturile lui Hristos în practică. A citi cărţi sfinte, nu doar să te limitezi la lectura lor, a respecta preceptele, nu doar zece la număr, îţi conservezi infantilismul unui şcolar, care vrea doar zece pe linie. A fi creştin adevărat înseamnă a iubi cu adevărat. În cartea sa „A iubi înseamnă a ierta”, Editura „Protos”, Savatie Baştovoi scria că important este să ştim „nu atât despre credinţa omului în Dumnezeu, ci despre credinţa lui Dumnezeu în om”. Aşa grăia şi Sf.Apostol Ioan că prin dragoste de oameni, de semeni, Dumnezeu va şti dacă îl iubeşti. În relaţia între noi e nevoie de pace. Iată parabola care poate deveni rugăciunea fiecărui început al zilei, care, cu timpul, poate deveni jertfă, iar dacă fugi de jertfă, fugi de Dumnezeu. Îmi amintesc de doi mireni care, prin marea lor dragoste de a fi buni slujitori ai Credinţei, dar şi ai Creatorului, au stat ani întregi la porţile unei mănăstiri. Şi după ce au dovedit smerenie şi răbdare, rezistenţă şi tenacitate, dar, mai ales, convingere şi credinţă, li s-au deschis porţile mănăstirii.
Vorbesc Sf. Părinţi că datorită credinţei ajungi la dragoste. Cine nu doreşte să cunoască dragostea? Citez din aceeaşi sursă („A iubi înseamnă a ierta” de S. Baştovoi) cât de simplu e să ajungi la Dumnezeu dacă ai conştienţa că „iubirea este un dar dumnezeiesc, iubirea este însuşi Dumnezeu. Nimeni nu poate iubi în afara Duhului Sfânt, nimeni nu poate înţelege iubirea în afara Duhului Sfânt, în afara lui Dumnezeu. Iubirea este străină celor care nu-L cunosc pe Dumnezeu”.
A fi creştin, pentru unii înseamnă a fi prezent în locurile sfinte. Şefi, şefuleţi, directoraşi, politicieni (mulţi la număr) când vin în biserică sunt mai atenţi la blitzurile puse pe ei, decât la icoanele la care să se închine, dar, mai ales, la semnificaţia lor. Să nu ştii că o rugăciune din duh trebuie să pornească, din toată fiinţa ta, din tot cugetul tău. Un adevărat creştin nu este cel mai cuminte om care stă, duminică de duminică, în faţa altarului sau care frecventează regulat biserica. Creştinul adevărat se dovedeşte în relaţia sa cu ceilalţi, cu semenii, în fapta sa. Când te rogi, trebuie să simţi bucuria, bucuria să devină lacrimi, doar ele purifică sufletul. Când stai să te rogi, spune părintele Ieroschimonah de pe muntele Athos, Gheorghe Boboc, „Fă-ţi mintea ta preot şi inima ta altar”, adică să te rogi cu toată fiinţa, mintea să ţi-o pui în faţa inimii. Când stai la rugăciune, să-ţi imaginezi că stai la picioarele Mântuitorului. Căldura rugăciunii, spune părintele de la Athos, ne creşte copiii curaţi.
Am simţit nevoia să meditez îndelung asupra acestor gânduri, ca să ies din prizonieratul lor, ca să mă detaşez de această lume ameţită care, de cele mai multe ori, îmi dă momente de deznădejde, ca să mă pot ridica, poate, înainte de a cădea, ca să filtrez prin mine şi să realizez, în pofida acelui NU al vieţii lumeşti, învăţăturile sfinţilor părinţi. Conştiinţa mea este rugăciunea faptei. În ea găsesc resurse spirituale, pentru că celelalte se găsesc mai uşor. A fi creştin înseamnă a fi consumator de fapte şi de gânduri bune, valenţe pe care mi le însuşesc, ca să le pot dărui şi celorlalţi.
SILVIA STRĂTILĂ
Chişinău
Comentarii