Protopopiatul C-lung Moldovenesc

La mulţimea greşalelor mele, căutând eu, ticălosul…

În lumina Sfintelor Scripturi, omul, zidirea cea de mare preţ a lui Dumnezeu, se arată, încă de la începutul creaţiei sale, ca fiind slab în voinţă şi nedeplin încrezător în Dumnezeu, Părintele său. Aceste două slăbiciuni sunt cele pe care Satana, cel experimentat în viclenie, le exploatează cu măiestrie, ruinându-i omului starea de nepătimire pe care o trăia, dar pe care nu o conştientiza. Înţelegerea corectă a ei s-a petrecut după regula zicalei noastre din popor precum că ”nu ştii cât valorează lucrul bun pe care-l ai, până ce nu rămâi fără el”.

Prima călcare de poruncă a omului se referă la neînfrânare. Având datoria de a nu mânca din pomul cunoştinţei binelui şi răului, Adam greşeşte şi, alături de femeia sa, săvârşeşte actul acestei gustări. Ironia este că apăsarea de conştiinţă care se instalează în primii oameni după călcarea poruncii, ei nu o identifică cu vina de a fi supărat pe Dumnezeu, ci cu sentimentul de goliciune de îndată după păcat: ”sunt gol, de aceea m-am ascuns!” (Facere 3, 10). Cu privire la supărarea adusă lui Dumnezeu, în Adam nu se găseşte atât părere de rău, cât, mai cu seamă, îndreptăţire, justificare: ”Doamne, femeia pe care Tu mi-ai dat-o, aceea mi-a dat şi am mâncat…” (Facere 3, 12). Regăsim în istorisirea acestei întâmplări numeroase oglindiri ale purtărilor noastre de fiecare zi: neîncrederea, neînfrânarea, judecarea lesnicioasă, îndreptăţirea (justificarea, găsirea altor vinovaţi).

Înainte de căderea în păcat, mintea omului se afla în comuniune cu Dumnezeu şi cu îngerii, vedea slava lui Dumnezeu şi, din această perspectivă, toate energiile sufletului şi ale trupului se transfigurau. Toate erau în avânt de mişcare spre Dumnezeu. Omul putea să se bucure de Lumina cea necreată care lucra cu putere şi iradia de pretutindeni. Întreaga creaţie era în starea paradisiacă, un mediu străveziu (transparent), a lucrării şi a vorbirii lui Dumnezeu. Un mediu duhovnicesc, harismatic pe de o parte, paşnic, feeric şi inocent – pe de altă parte. O copilărie minunată pentru cea dintâi pereche de oameni, în cele mai depline sensuri ale acestui termen: copilărie. Copilăria feerică a protopărinţilor noştri o întrerupe necesitatea: scoşi afară din Eden, trebuie să vieţuiască singuri, am zice noi – prin propriile lor puteri. La această schimbare se adaugă şi potrivnicia stihiilor, alături de comportarea neprietenoasă a vietăţilor care devin din prieteni (în starea din Eden) – neprieteni (în afara Edenului). Aşadar, păcatul celor dintâi oameni îi sileşte să capete ceea ce noi numim astăzi maturitate. Şi putem spune că regula, din nefericire, nu s-a schimbat. Ceea ce numim noi astăzi om matur nu este altceva decât un copil deprins cu păcatul. Un copil căruia nu i se mai interzice contactul cu lucrurile pătimaşe, vătămătoare, cu plăcerea, un fost copil care înoată agresiv în lupta pentru supravieţuire, lacom spre agonisită, un fost copil care, de voie – de nevoie, tocmai s-a lepădat de inocenţă, calitatea pe care Hristos o invocă pentru ca să putem păşi cu uşurinţă în rai: ”de nu veţi fi asemenea copiilor, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor” (Matei 18, 3).

Postul constituie pentru om, în relaţia sa cu Dumnezeu, o îndatorire impusă de nevoia reparaţiei. Prin actul înfrânării ne străduim să arătăm lui Dumnezeu că nu ne-am uitat nici originea, nici menirea. În realitate, toate îndatoririle impuse de Dumnezeu omului sunt lucruri care tot omului sau comunităţii umane folosesc. Dumnezeu nu are nevoie de postul meu, după cum nu are nevoie nici de hrană. Dumnezeu are însă nevoie de oameni după chipul şi asemănarea Sa. Un om neînfrânat se va integra mai greu în comunitate, va fi mai greu acceptat. Un cuget nesmerit, mereu pus pe îndreptăţire, incapabil de a-şi asuma greşelile, va fi mereu sursă de conflict. Un caracter plin de sine va fi mereu un teren bun pentru linguşire sau pentru manipulare. Aşadar, omul poate fi integru doar în afara alunecărilor pe care le cunoaştem sub denumirea de păcat. Şi aici postul este de trebuinţă, pentru că cel ce cunoaşte greutăţile vieţii, lipsurile şi neajunsurile va fi întotdeauna deschis să ajute pe cei ce rabdă suferinţa pe care şi el a răbdat-o altădată: foame, sete, frig, boală, excluziune socială ş.a.m.d. Iar unul ca acesta, tocmai se află în ipostaza de a iubi pe alţii şi de fi iubit, la rândul său, ipostază pe care Hristos o fericeşte: ”Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei: dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii” (Ev. Ioan 13, 36). Iar cei ce se iubesc cu dragoste curată, nepătimaşă, se ajută reciproc în felul în care Hristos a făcut-o în timpul Său pământesc cu toţi oamenii, anume în chip jertfitor.

Postul este înfrânare. Este o condiţionare a sinelui pe care o exerciţi tu însuţi asupra ta. Este un exerciţiu menit să provoace schimbare în mai bine, autocontrol, voinţă. Aşadar, exerciţiul postului este unul foarte logic, nicidecum aleatoriu, fără ţintă. În acest sens, sfinţii părinţi ai Bisericii s-au folosit de instrumentul postului în moduri cu totul neaşteptate, dovedind prin actele lor că postul este şi rămâne o unealtă, nicidecum un scop, şi, respectiv, că măsura asprimii postului trebuie să fie una dictată de raţiune, de necesitate, nicidecum una dictată de competiţie sau spiritul colectiv. Astfel, spre exemplu, Gheron Iosif isihastul, cel ce se numără cu sfinţii în împărăţia lui Dumnezeu, trăitor în Sfântul Munte Athos până în anul 1959, avea obiceiul de a nu posti numaidecât post negru în primele zile de la începutul Postului Paştilor datorită faptului că acest lucru îl moleşea fizic mai mult decât era de dorit şi, din această cauză, ar fi trebuit să-şi reducă pravila zilnică de rugăciune şi metanii care, pentru el, era literă de lege. Şi bătrânul Iosif, cel sus-pomenit, avea darul înainte-vederii şi al facerii de minuni. Iar despre acest obicei vorbeşte singur, în cuvinte simple, în scrierile sale. Dacă am lăsa spiritul colectiv să judece o astfel de purtare, cei mai mulţi s-ar scandaliza, socotind aceasta ca o încălcare, fiindcă alţi sfinţi părinţi susţin că trebuie ţinute cu ajunare desăvârşită cele 3 zile de la începutul Postului Mare. Noi însă ştim că e de prisos să cerţi copacul încărcat cu roade pentru că nu-şi ţine drepte crengile, asemenea celorlalţi copaci.

Mănăstirea Soloveţ din Rusia, în perioada ei de aur, a născut sfinţi mari, oameni plini de har şi de Duhul lui Dumnezeu. Şi în acele vremuri, spun cărţile, din cauză că mănăstirea se găseşte aproape de cercul polar, pe o insulă unde frigul şi vântul împărăţesc, la mesele din zilele de miercuri şi de vineri, ca şi în tot cursul săptămânii, de altfel, se putea consuma batog de peşte, fără ca aceasta să se considere încălcare a postului. Pentru că, în locuri diferite ale globului pământesc (din cauza condiţiilor climatice, cu precădere), necesarul alimentar diferă şi, urmare acestui fapt, diferă şi unele reguli cu privire la post. Din preconcepţie sau din ambiţie, de-a lungul timpului, au fost mulţi care, schimbându-şi locul, n-au fost destul de înţelepţi să-şi schimbe şi regimul alimentar dintr-unul foarte aspru într-unul mai îngăduitor. Consecinţa acestei stăruinţe neinspirate a fost aceea că mulţi s-au îmbolnăvit şi au zăcut timp îndelungat, iar alţii, tot mulţi, au murit înainte de vreme – un lucru nenecesar. Aşadar, postul este o nevoinţă care cere chibzuinţă şi ascultare, fiindcă Dumnezeu voieşte cuget smerit, inimă înfrântă, nicidecum boală şi moarte la vreme nepotrivită. Pentru asta, sfătuirea duhovnicului este de neapărată trebuinţă.

Până aici am vorbit despre cele rudimentare, care nu corespund unor aspiraţii duhovniceşti prea înalte, înrudite cu sfinţenia. Mai departe o sa ne lămurim cum stau lucrurile atunci când vine vorba despre nevoinţa cea stăruitoare, care are drept ţintă îndumnezeirea.

Întâlnirea omului cu Dumnezeu este rezultatul unui drum deopotrivă anevoios şi sensibil. Anevoios pentru că, limpede lucru, harul lui Dumnezeu nu se capătă pe degeaba, nu se va aşeza într-un vas nevrednic de aşa slavă. Sensibil pentru că, atunci când dintr-un lucru bun vrei să faci unul şi mai bun, amănuntele încep să conteze din ce în ce mai mult. Altfel spus, dacă ieri nu doreai viaţă de sfinţenie şi de astăzi o doreşti şi începi să o cauţi, atunci, din clipa acestei schimbări de ţel, lucruri pentru care ieri nu părea că trebuie să dai socoteală, încep să capete deja multă importanţă. Păcate pe care ieri le socoteai ca fiind mici, nu-ţi mai este permis să le ignori. Greşeli care păreau să nu te coste, acum par să fie mai scumpe ca oricând. Şi asta, nu pentru că s-a schimbat regula vieţii duhovniceşti, ci doar pentru că ”nimic din ceea ce este nedesăvârşit nu poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu (Sf. Ap. Pavel)”. Şi tu tocmai într-acolo te grăbeşti.

Într-una din cărţile care vorbesc despre Gheron Iosif şi obştea sa, se povesteşte cum, la orele dimineţii, unul dintre fraţii mănăstirii, după o cercetare a harului dumnezeiesc de peste noapte, se îndulcea cu mare şi sfântă bucurie de acea stare fericită. La un moment dat, altul dintre fraţii din obşte bate la uşă şi zice: ”Părinte xxx, vino la ascultare!” La care părintele cu pricina răspunde: ”Aşteaptă numai 5 minute şi vin!”. În clipa în care el rosteşte acest răspuns, starea de har în care se găsea se stinge spontan şi, în ciuda tuturor nevoinţelor ascetice pe care le săvârşeşte cu sârguinţă zi de zi, harul lui Dumnezeu nu-l mai cercetează timp de aproape o lună. Pentru ce? Doar pentru că nu şi-a tăiat voia. Trebuia să meargă fără întârziere, iar el a ales îndulcirea desfătării mai degrabă decât jertfa care se găseşte în slujirea adusă aproapelui (obştii călugăreşti, în cazul nostru). Am tinde să socotim că Dumnezeu este nedrept… Aşa lucru mic şi aşa pedeapsă mare?! Totuşi, Dumnezeu are un suflet gingaş, sensibil. Şi acest suflet sensibil trebuie să-l capete orice creştin care-l caută pe Dumnezeu cu adevărat. Din această pricină e o absurditate să dai crezare, oricui se laudă cu vedenii dumnezeieşti, oricui îşi atribuie calităţi duhovniceşti în gura mare, oricui judecă lesne pe altul şi-l osândeşte, oricui se împotriveşte ascultării, deşi săvârşeşte nevoinţă duhovnicească aspră, precum că este sfânt sau are trecere mare înaintea lui Dumnezeu; fiindcă termenul care îl defineşte cel mai bine, poate, pe Dumnezeu este ”delicat”. Cel care greşeşte cu puţin, pierde de îndată harul (prin slava deşartă, prin judecată sau prin lepădare de fratele sau mai-marele său). Aşadar, un om duhovnicesc cu aspiraţii înalte, nici măcar despre viaţa duhovnicească n-o să vorbească cu uşurinţă (darămite despre sine!!), de teamă ca nu cumva să smintească cu ceva pe fratele său şi astfel să piardă darul cel de mare preţ al desei întâlniri cu Dumnezeu cel delicat, gingaş, smerit şi discret.

Am încercat să arăt că postul este trebuincios, este necesar şi că reprezintă doar o cale prin care te apropii de Dumnezeu, Părintele tău. Un Dumnezeu sensibil şi smerit, sever şi autoritar în acelaşi timp, care se străduieşte necontenit să te apropie de chipul tău dintâi: cel al nevinovăţiei copilăreşti. Iar pentru o astfel de schimbare se cere motivaţie, voinţă, rugăciune, sacrificiu (renunţi la unele lucruri lumeşti ca să capeţi altele, duhovniceşti) şi statornicie. Postul Mare este precursor de fiecare an al sărbătorii Sfintei Învieri. Noi, cei plini cu de toate astăzi, dacă nu vom cunoaşte odihna înfrânării nu vom cunoaşte nici odihna desfătării. Învierea lui Hristos este sărbătoarea comuniunii cu oamenii pe care m-am hotărât să încetez să-i mai judec, să-i mai bârfesc, cei pe care m-am hotărât să-i ajut în chip milostiv cu mijloacele pe care mi le permit, cei pe care – mai pe scurt – până azi i-am socotit străini de mine, iar de astăzi îi socotesc iarăşi fraţi adevăraţi.

Reţete de post

Contrar oricăror aşteptări/preconcepţii, bucătăria în viaţa de mănăstire este o ascultare îndeplinită doar rareori de un profesionist. Mai ales în obştile mici, actul pregătirii hranei este tratat ca o datorie şi mai deloc ca o artă, fiindcă bucătarul îşi învaţă ascultarea sau se specializează la locul de muncă. Din această pricină, cel mai adesea, felurile de mâncare sunt rezultatul improvizaţiei şi nicidecum succesul unei reţete. Aşadar, cele două reţete propuse de noi, care pot constitui pentru cititori o sursă de inspiraţie culinară, sunt şi ele, la rândul lor, rezultatul unor improvizaţii cu final fericit.

Supa-crema de linte roşie

Se fierb legume (rădăcinoase: pătrunjel, morcov, păstârnac, ceapă) într-un vas cu apă şi sare după gust, până devin moi. La sfârşit se dau prin blender toate împreună până devin pastă.

Lintea se spală ca orezul şi se fierbe separat într-un alt vas cu apă, sare şi ulei. Se dă prin blender până devine pastă. Apoi se amestecă cu legumele pasate şi se omogenizează.

Cantitatea totală de apă din cele două vase trebuie potrivită funcţie de cât de groasă trebuie să iasă crema.

Se serveşte ideal ornată cu frunze verzi (leuştean, pătrunjel), alături de cuburi de pâine prăjită.

Notă: Este de preferat lintea roşie. Rezultatul final diferă mult la gust şi la aspect faţă de lintea verde.

Salată de hrişcă

Se fierbe o cană de hrişcă în apă cu sare – după gust (se comportă aproximativ ca arpacaşul pentru colivă).

Se taie o ceapă – rondele (roşie, de preferat – pentru aspect). Se dă pe răzătoarea fină ţelina (echivalentul a cca o cană de ţelină rasă).

Se pune totul într-un vas destul de adânc ca să poată fi amestecate ingredientele. Se adaugă sare, oţet şi ulei după gust. Se amestecă din nou.

Se serveşte ca atare.

Protos. GAVRIIL VELICU,

Schitul Molid

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: