Noi măsuri prin care Carol al II-lea l-a înfuriat pe Hitler
La procesul intentat asasinilor lui I.G. Duca în martie 1934, regele Carol al II-lea – pentru motivele ce le-am relevat în fragmentul anterior – a intervenit la Tribunalul Militar şi a uşurat pedeapsa inculpaţilor. Sentinţa s-a pronunţat la 5 aprilie 1934 şi n-au fost condamnaţi decât cei implicaţi direct, nu şi fruntaşii care i-au dirijat. De aceea, când s-au comunicat pedepsele, o mulţime de legionari s-au adunat sub ferestrele Palatului Regal şi au strigat: „Trăiască Regele! Trăiască Codreanu!”
Dar, ulterior, relaţiile între rege şi legionari s-au deteriorat. În 1935 presa legionară, în frunte cu „Porunca vremii” a criticat vehement camarila regală. Codreanu o compara pe „Duduia” cu un vâsc ce vieţuieşte la Curtea Regală şi nimiceşte monarhia românească. În 1936, la Congresul studenţesc legionar de la Târgu-Mureş, s-a strigat: „Moarte pentru canalii şi trădători!”; s-au format „echipe ale morţii”, care au jurat că vor fi ucişi şeful Poliţiei Capitalei, colonelul Gabriel Marinescu, subsecretarul de stat Armand Călinescu, economistul Virgil Madgearu, dar, mai ales, Duduia, Elena Lupescu. Regele a înregistrat, s-a prefăcut că nu aude, dar şi-a schimbat tactica. L-a încurajat pe cel mai înverşunat dizident şi oponent al Căpitanului – fostul deputat Mihail Stelescu, care a scindat Garda de Fier şi a creat o nouă organizaţie, „Cruciada Românismului”, denunţând unele intenţii şi fapte ale lui Codreanu şi punând la cale asasinarea acestuia. Dar unul dintre amicii lui Stelescu a trădat şi duşmanul Căpitanului a fost linşat în condiţii bestiale.
Nemaivrând să aştepte, în februarie 1937, regele Carol al II-lea a organizat o întâlnie clandestină cu Corneliu Zelea Codreanu – întâlnire despre care însă, la scurtă vreme, s-a aflat, fiindcă s-a văzut obligat Căpitanul să-i relateze lui Zaharia Boilă, cumnatul lui Iuliu Maniu, că trebuia numaidecât înştiinţat acesta că, după această întâlnire între Codreanu şi rege s-a declanşat „o luptă pe viaţă şi pe moarte”. Din ce cauză? Potrivit relatărilor lui Zaharia Boilă, regele i-a spus lui Codreanu că: „are de gând să abandoneze toate partidele politice, să instaureze o dictatură şi să-l aducă pe Corneliu Codreanu în fruntea unui guvern legionar”, dar pentru aceasta are trebuinţă – i-a precizat suveranul – ca „Întreaga mişcare legionară să treacă sub conducerea mea, deci să mă proclamaţi căpetenia voastră!”… Codreanu s-a arătat neîncrezător în cuvântul regelui. L-a refuzat într-un chip voalat, printr-un răspuns în care a apelat la orgoliul regelui: „Majestate, eu nu urmăresc încă să vin la putere!… Apoi Majestatea Voastră sunteţi capul ţării şi deci nu puteţi să coborâţi, să vă degradaţi la rangul de simplu şef de partid, de mişcare, fie ea şi legionară…”
Căpitanul l-a rugat pe Zaharia Boilă să fie înştiinţat Iuliu Maniu, fiindcă vin alegerile din toamna lui 1937 şi el vrea să aibă aliaţi, să nu se confrunte cu regele aşa cum este, singur.
Căpitanul a încheiat în ajunul alegerilor acel „Pact de neagresiune” cu Partidul Naţional Ţărănesc condus de Iuliu Maniu şi cu Partidul Naţional Liberal, condus de Gh. Brătianu. Dar alegerile din 1937 nu le-a câştigat niciunul din partidele politice. Şi ţara a rămas la bunul plac al regelui. Regele l-a însărcinat pe Gabriel Marinescu, şeful Poliţei Capitalei, să elaboreze un plan referitor la „primejdia Gărzii de Fier” şi necesitatea unei acţiuni comune de represiune – fiind vizat sus-numitul „Căpitan şi alţi vreo 30 de fruntaşi legionari”…
A urmat tot ce voinţa diabolică a regelui a regizat şi pus în practică. Mai întâi scurta guvernare, fără temei legal, a lui Goga – Cuza. Apoi lovitura de stat din 10 februarie 1938, prin care a instaurat un regim monarhic arbitrar şi autoritar. Codreanu, simţindu-se ameninţat, a anunţat şi el că, la 21 februarie 1938, partidul legionar – care acum îşi schimbase numele în „Totul pentru Ţară”, aşa şi participase la alegeri şi ieşise pe locul II s-a autodizolvat. Deci nu mai era niciun motiv de duşmănie. Dar regele nu s-a lăsat, l-a pus pe Armand Călinescu şi a fabricat un pretext. L-a arestat pe Codreanu „pentru ultragiu adus unui ministru aflat în exerciţiul funcţiunii” – era vorba de Nicolae Iorga, consilier regal căruia Codreanu îi trimisese o scrisoare în care îl acuza că îi apără pe evrei – şi Codreanu a fost condamnat la şase luni de închisoare la 16 aprilie 1938. I s-au mai adăugat ulterior şi alte acuzaţii, ajungând la zece ani de muncă silnică şi trei ani de degradare civică. Şi Codreanu a fost plimbat pe la câteva închisori, la Jilava, Doftana şi apoi, temporar, la Râmnicu Sărat. Între timp, regele a făcut un turneu politic prin Europa. A vizitat, între 15-18 noiembrie 1938, Londra, între 19-21 – Parisul. Apoi, la 24 noiembrie, s-a oprit şi la Fuhrer, care l-a primit la reşedinţa sa de la Berghof şi în final i-ar fi sugerat să-i aducă la cârma ţării pe Codreanu şi Garda de Fier.
Dacă de la Londra şi Paris regele a obţinut doar promisiuni, dar fără realizarea unor relaţii economice de colaborare mai strânse, care să-i dea unele şanse de apărare reală faţă de sugestiile lui Hitler, el a reacţionat ca un duşman înverşunat. A ordonat să fie lichidaţi atât Codreanu, cât şi asasinii lui I.G. Duca şi cei ai lui Mihail Stelescu, într-o formă care a ofensat o parte din personalităţile politice chiar din ţară. De bună seamă că şi în Germania s-a aflat despre aceste măsuri şi dacă pe moment Hitler s-a înfuriat, regele şi-a pierdut pentru viitor orice credibilitate în faţa acestui arbitru al Europei.
La şase zile după întâlnirea cu Hitler, la 1 decembrie 1938, Parchetul Militar al Corpului II al Armatei publica următorul comunicat:
„În noaptea de 29/30 noiembrie 1938 s-a făcut un transfer de condamnaţi de la închisoarea de la Râmnicu Sărat la Bucureşti – Jilava; pe la orele 5 dimineaţa, în dreptul pădurii ce corespunde cu km 30 pe şoseaua Bucureşti – Ploieşti, automobilele au fost atacate cu împuşcături de către necunoscuţi care au dispărut şi, în acel moment, transferaţii, profitând de faptul că transportul se făcea cu automobilele Break tip jandarmi deschise şi pe timp de noapte, cu ceaţă deasă, au sărit din maşini, îndreptându-se cu vădită intenţie de a dispărea în pădure. Jandarmii, după somaţii legale, au făcut uz de arme”
În continuare se înştiinţa că au fost împuşcaţi Codreanu şi cei trei asasini ai lui I.G. Duca, ca şi cei 10 ai lui Mihail Stelescu. Delegaţi de la Parchetul Militar şi cel Civil s-au deplasat la faţa locului şi au constatat decesele, împreună cu medicul legist, şi au încheiat procesele-verbale. Pentru motive de ordine publică, la propunerea Parchetului s-a dispus înmormântarea cadavrelor la Subcentrul Militar Jilava, fapt care s-a executat la 30 noiembrie a.c.
Ştirile din comunicat s-au comentat nefavorabil chiar de către unii oameni politici din ţară. Constantin Argetoianu, de pildă, în calitatea sa de „consilier regal”, a caracterizat anunţul drept „monstruos şi tâmpit”, pe motiv că „toată lumea şi-a dat seama, până şi cel mai naiv, că oamenii au fost făcuţi scăpaţi şi împuşcaţi”. Ministrul român la Budapesta, Raoul Bossy, nota că este vorba de „tragica veste că dl Corneliu Zelea Codreanu nu a fost omorât fără judecată”. Iuliu Maniu, mai direct, îl făcea pe rege „un ucigaş ordinar”.
După ancheta ce s-a efectuat de către legionari – după 14 septembrie 1940, când aceştia au preluat puterea alături de Antonescu – a fost arestat un grup de 64 de demnitari şi funcţionari consideraţi vinovaţi şi implicaţi în tot ce s-a întâmplat – s-a dezvăluit întreg adevărul. Toţi cei condamnaţi fuseseră urcaţi în două maşini, aşezaţi pe nişte bănci, imobilizaţi de picioare şi cu mâinile legate la spate, iar înapoia fiecărui deţinut se afla câte un jandarm cu o sfoară tare, anume pregătită, cu care, la un semnal luminos, făcut cu o lanternă, a acţionat prompt şi l-a sugrumat pe fiecare deţinut, în timp ce maşinile şi-au continuat drumul până la Jilava, unde au fost date jos cadavrele, împuşcate şi aruncate într-o groapă. Dar după o zi cadavrele au fost dezgropate, mutate într-o altă groapă, stropite peste feţe cu vitriol – după mărturiile unui martor a fost vorba de 15 damigene de vitriol – apoi, după ce s-a aruncat pământ peste cadavre, s-a mai turnat şi o placă groasă de ciment. Fiecare din jandarmii care a participat a fost recompensat cu câte 20.000 lei, iar maiorul care a coordonat lucrarea cu 200.000 lei.
Legionarii, când au aflat, s-au răzbunat, acţionând şi ucigând în chip bestial pe cei 64 de condamnaţi, demnitari şi funcţionari închişi la Jilava – între care se aflau şi fostul prim-ministru Gh. Argeşanu şi generalul Gabriel Marinescu. Tot în aceeaşi noapte a fost ridicat de la locuinţa sa şi dus în pădure la Strejnic, iar aici batjocorit, maltratat şi ucis, Nicolae Iorga…
Ce gândeau oare, despre toate acestea, duşmanii României Mari? Mai exista oare în Europa un al doilea popor care într-un timp atât de scurt, în anii 1933-1940, să fi pierdut, ucişi de propriii concetăţeni şi consângeni, patru foşti prim-miniştri, I.G. Duca (în 1933), Armand Călinescu (în 1939), Gh. Argeşanu şi Nicolae Iorga în 1940? Ce era o astfel de realitate? O mare anormalitate!…
Comentarii