Hoţul

Amiază de început de octombrie tivită cu iscusinţă de culorile toamnei. Frumuseţea peisajului, într-un joc fascinant de imagini, creat de lumina strecurată printre arborii din parcul din apropiere mă încântă. Gândul mă duce la o întâmplare hazlie petrecută cu un an în urmă.

În cireşul înalt, rămuros şi falnic din faţa balconului meu se pornise un freamăt uşor. Când era înflorit părea un glob de lumină în nopţile de primăvară. Într-o noapte vântul a furat toate florile. Peste ceva vreme cireşele stăteau ciucuri verzi. Soarele le înroşea tot mai mult. Între atâtea ziduri de jur-împrejur, cireşul era o oază de verdeaţă. Încet, încet larmia din el se mai potolise. Păsările rămase sfătuiau în grupuri, cu gândul la următorul anotimp. O stare de tristeţe îmi încerca sufletul. Mă obişnuisem cu agitaţia din el. Într-una din zile am văzut doi fluturi care vâsleau grăbiţi spre cireş, secundaţi îndeaproape de o libelulă pe post de spion. Am rămas surprins.

Deodată, o pasăre cu penaj deosebit s-a aşezat pe o sârmă de la balcon. Nu m-am mişcat. Nu voiam să plece. Era neobişnuit de agitată. Părea urmărită de cineva şi cerea ajutor. Avea ochişorii ca două mărgele şi capul acoperit cu galben.

Ferestrele erau larg deschise. Cât îmi doream să intre! Aş fi vrut să o mângâi. O urmăream şi îmi făceam planuri. Trebuia să aştept. Lumina se strecura nepăsătoare prin ferestre. Parcă eram sub stăpânirea unui vis frumos. A mai dansat câteva momente, după care s-a îndreptat glonţ spre cireş. Ce păcat! Va reveni oare? Speram. O chemam în gând. Multe dintre zborurile ei aveau ca destinaţie sârmele de la balcon. Curios! Mă bucuram văzând-o, dar mă întristam când dispărea. Liniştea plutea în jur. Deodată s-a aşezat pe pervaz. Privea mirată înăuntru. Semn bun!, mi-am spus.

Pusesem la uscat pe un dulăpior din balcon seminţe de dovleac. Curios însă că, de la o zi la alta, parcă se împuţinau.

Nu cumva el era hoţul? Mă bucuram. Aşa îl voi vedea mai des. Doar dacă mă înşel! Mi-am intensificat supravegherea. Piţigoiul le prinsese bine gustul. I-am încercat îndrăzneala. Am lăsat deschisă doar o parte a balconului. Nici că ia păsat, chiar dacă roiuri de gâze se încrucişau cu el într-un joc grăbit. Lucra de zor. Nu-i de glumit, mi-am zis. Trebuie să prind hoţul! Să stăm puţin de vorbă. E prea habotnic. Mie nu-mi mai lasă nimic? Îmi venea să râd. Am trecut la aplicarea strategiei. Am apropiat pe jumătate fereastra. Nu prea a stat pe gânduri. A intrat, a privit puţin mirat şi apoi a ieşit cu prada. Hoţ! Hoţ în toată regula! Hoţ de zi! Nu se va lăsa până nu va căra toate seminţele. Distanţa până la cireş, mică. Începusem să-i număr „cursele”. O plăcere cum rar se întâmplă. Nu mă puteam dezlipi de fereastra din casă.

Dacă aş fi închis balconul, m-ar fi crezut zgârcit. Trebuia să stau de vorbă cu el. Am confecţionat un sistem de închidere a ferestrei prin apăsarea discretă a unui băţ. Am lăsat-o deschisă doar pe un sfert. Mă îndoiam că va mai intra. A zăbovit multe minute pe sârme, sărind iute de pe una pe alta, ca şi cum ar fi exersat la pian. Un artist în miniatură.

Deodată a sărit pe pervaz. Stătea nehotărât. I-am văzut bine ochişorii ce aveau în ei câte o mică floare de lumină. Prada era la mai puţin de un metru. Inima începuse să-mi bată mai tare. S-a înfoiat de două, trei ori, după care a aterizat pe dulăpior. Cerceta seminţele. Simţeam o bucurie adevărată. Zgomotul brusc al ferestrei închise mi-a pătruns ca un fior în tot corpul. S-a speriat grozav! A început să ţipe. Tremura şi parcă plângea. A acceptat cu greu discuţia cu mine. L-am mângâiat lăudându-l. Eram pe deplin împăcat. I-am promis libertatea şi să rămânem prieteni.

A zburat apoi în cireş în ale cărui crengi soarele încă mai trimitea raze. Stătea neclintit ca o frunză lipită strâns pe trunchiul bătrânului cireş. Nu cred că îl încercau regretele. Pe mine, da! Abia a treia zi m-a vizitat iar. Ferestrele erau în largul lor. Reuşise să care multe seminţe. Mă gândeam să-i procur altele. Mă ataşasem atât de mult de el! Era o desfătare aparte.

În această toamnă aşteptarea mi-a fost zadarnică. Cireşul a fost tăiat. Am simţit un gol în suflet. Un hoţ ca el e binevenit oricând! Îl chem în gând şi tresar la orice zvon subţire ce tulbură liniştea. Seminţele de dovleac din noua recoltă stau şi ele în aşteptare. Cine ştie?…

EMIL SIMION