Un debut remarcabil în poezia noastră de azi este Rafee (2014) al suceveanului Doru Mihai Mateiciuc. Alcătuit din două părţi care îşi datează poemele – călătorii în miezul neîntrerupt (1978-1988) şi peştele austral (1988-2008) -, volumul conţine, în fapt, două cărţi, una a anilor ’80, cealaltă, dinspre anul 2000. Rafee, reunind debutul şi continuarea acestuia, recuperează un poet al generaţiei ’80, de care îl apropie atît structura temelor, cît şi modalitatea expresiei lirice. Mai întîi e legătura între cosmic şi teluric; dominante sînt simbolurile ascensionale asociate mereu cu Bucovina, un spaţiu geografic filtrat prin conştiinţa artistică, identificînd fiinţa interioară a poetului; “devin drum/ deasupra paşilor mei…/ şi-n faţă se deschide/ o poiană de cer înflorit” (vis); “în zbor de ciute şi cerbi mă-nvăluia Bucovina/ sub paşii mei cineva dilata ţărîna/ dar ea era cît era şi tăcea şi tăcea” (dorindu-mă pădure); “vezi: aripi se ridică din ţărînă/ rădăcinile copacilor – din cîrtiţe/ haturi se schimbă asemeni zilelor. vezi/ mugurii mănîncă tăciuni aprinşi/ cenuşa nechează/ se preschimbă în frunze/ uraa! uraa! seară de seară de seară/ o poiană de cer înflorit, o pasăre phoenix/ să fie doar nostalgia nisipului/ diguri ajung pînă aici. în conurile brazilor/ se închid valuri corăbii uşoare oseminte/ sub blana strălucitoare a refluxului/ uraa! uraa! seară de seară de seară/ umbre calcă păşunile noastre/ umbre se întind ca o molimă, să fie doar/ nostalgia nisipului/ a ieşirii la mare/ femeia respiră (în culoarea păstrăvilor)/ zvîcnetul ierbii spre aer/ ca o flacără/ femeia sudează/ arterele sfîşiate ale bărbatului/ ridurile (şi nu seceta) ratatinează acest pămînt” (despre Bucovina).
Mulţimea acestor simboluri ascensionale – poiana de cer înflorit de deasupra, zborul de ciute şi cerbi, zvîcnetul ierbii spre aer, o pasăre phoenix, zborul unui stol de păsări “cules cu securea lunii”, glasul ciocîrliei care “sprijină soarele ud”, erosul care se consumă “sub o pleoapă de stea”, privighetoarea care “schimbă zborul pe cîntec” – conturează un complex simbolic ascensional care nu trimite la ceea ce G. Bachelard numea “contemplare monarhică”, ci structurează această legătură a cosmicului cu teluricul, uniţi, prin spaţiul de identificare, un alt axis mundi; poetul însuşi stă închis în văzduh; “monezile din scorburi/ pornesc refluxul nervurilor/ ziduri sub pleoape, trupul ferecat/ o umbră gesticulează înserarea/ din coaja lacrimilor, păstrăvii/ împing torente spre nord/ stau închis asemeni zborului în ciocîrlie/ stau închis într-un văzduh ca o maree/ şi aştept ploaia – să mă deschidă” (năvodul eliberator). Lîngă aceste imagini care se circumscriu sferei semantice a zborului, poetul aşază alte cîteva simboluri cu o mare forţă de sugestie, oferind relief şi diversitate tărîmului mirific al Bucovinei; mai întîi, cerbul cu pădurea în coarne, cerbul stelar, cu stelele de sus în coarne, unul dintre cele mai puternice simboluri ale orizontului mito-poetic românesc, semnificînd totemul însuşi, forţa virilă, animalul întemeietor, fecunditatea, dar şi însingurarea, sfiala. Sînt, apoi, brazii, pădurea, fîntîna şi, între flori, brînduşa, floarea vieţii şi a morţii, înflorind primăvara foarte devreme şi toamna, foarte tîrziu: “în genunchii minusculi ai brînduşei/ lumina oftează abia auzit/ cu o mişcare infernală/ umbra se învîrte în mijlocul sternului/ şi plouă şi rîde şi fulgeră” (pastel cinetic). În sfîrşit, cocorul, pasărea speranţei, dar şi a surpării, a (pe)trecerii vieţii în nefiinţă: “lîngă zidul trestiilor/ luna oglindeşte/ cadranul inoxidabil al lacului/ (dansul pe cuiburi părăsite abia a început)/ în cocoşul de fier de pe acoperiş/ se înmulţesc larvele cocorilor/ (o pasăre moare ducînd aripa la piept/ moare cu secera înfiptă prin aripă)/ în cenuşiul lor incendiu, cocorii/ se reped să ne înfrunte” (zorii).
Lirica lui Doru Mihai Mateiciuc este una a departelui care, în prima “carte” a volumului, se identifică în poiana de cer înflorit a Bucovinei, iar, în peştele austral, se regăseşte în simbolistica mării, cu nostalgia nisipului şi “blana strălucitoare a refluxului”. Dar marea pe care plutesc lebedele negre se asociază, în egală măsură, morţii, erosului care, iată, anunţă apropierea sfîrşitului: “în podul palmei se deschide scoica./ delfinul iese din valuri/ străbate norii/ eşuează pe ţărm/ ce iubesc în tine e apropierea sfîrşitului/ alerg prin ploaia de monezi false/ în tufişurile stufoase ale sîngelui/ zgomotul primordial stă ascuns/ pe nisipul roşu cu fruntea albă/ somezi fiecare val/ gloanţe de nisip atrag algele, astfel se împleteşte/ armura delfinului/ În pîlnia gramofonului nu mai încap digurile/ discul aurit se învîrte sub falanga ta/ discul aurit se învîrte în dreptul gîtului/ exilat în acest început/ iubesc în tine apropierea sfîrşitului/ cînd bat clopotele sub limba rigidă/ delfinul striveşte/ dinţii mirositori ai întunericului/ se înalţă pescăruşii pînă sub frunte/ se izbesc îngroziţi/ fanfara începe astfel/ (moartea rememorează înserarea)” (peisaj marin). Departe, în “încăperea virtuală” a Bucovinei sau pe ţărmul cu nisip roşu, se înmulţesc semnele ruinei: delfinul – un alt albatros din poezia simbolistă – eşuează pe ţărm, printre scoici goale, alge putrede, schelete ale unor vieţuitoare mici, pescăruşi “îngroziţi”, solzii reci ai răsăritului de soare, meduze, iar iubita se îmbracă în verde pentru a se pierde între apele fierbinţi care “se grăbesc s-o ascundă”: iubita lui Doru Mihai Mateiciuc este poezia însăşi, “asemenea unei scene bizantine de la Voroneţ pictată minimalist cu o pensulă orientală”, cum scrie Florin Cântec într-o caldă şi pertinentă prezentare de pe coperta a patra a Rafee-lor: “continuai să mergi cu o umbră la braţ…/ îmi plăcea noul tău trup/ metamorfoză cu funde impare …/ niciodată nu te privisem aşa/ fără gesturi fără atingeri/ doar gustam din liniştea nopţii/ cu paie lungi de cuvinte/ doar zîmbeam doar alergam/ pe urmele paşilor tăi/ şi-i striveam! şi-i ardeam!/ iartă-mă că o spun/ (din oglinda în care stau închis)/ trupul tău mă înspăimântă/ eşti începutul absenţei” (poesia – II).
Cartea de debut a lui Doru Mihai Mateiciuc, Rafee, a (re)lansat un optzecist întîrziat, un poet cu totul remarcabil al cărui “debut editorial” se va fi întâmplat, iată, într-un volum colectiv, Prier, apărut la Editura Cartea Românească, în 1988. După mai bine de douăzeci şi cinci de ani, Doru Mihai Mateiciuc revine în forţă la pasiunea de tinereţe, recuperîndu-şi “harul”, limbajul şi imaginarul poetic, iar cele mai recente cărţi ale sale, Iluizia (2015) şi Antierotica (2017), confirmă buna primire pe care i-a făcut-o critica de întîmpinare, ca şi Premiul pentru Debut, acordat de Filiala din Iaşi a Uniunii Scriitorilor. Locuitor în Bucovina, în ţara mestecenilor şi a neguroaselor păduri de brad, cum spune Vasile Tărîţeanu, poetul din Iluizia e un om al apelor şi nu un “pădurean” din Hiperboreea: fluviul din “spatele răsăritului”, cascada care “cădea seara pe-o poartă”, ploaia care “ţîrîie înainte de a muri”, lacul liniştit unde “se oglindeşte luna”, iazul îngheţat unde se petrece întîlnirea erotică printre melci calcifiaţi, dar, mai ales, dominatoare, marea reprezintă universul acvatic al liricii lui Doru Mihai Mateiciuc.
Asociate adesea în atîtea paradigme poetice vieţii, pîntecului matern, marea şi mareea oceanului constituie, în Iluizia, un spaţiu al surpării fiinţei, al morţii şi retragerii în mineral, imaginarul poetului fiind guvernat de ape şi de elementele lor, agenţi ai disoluţiei fiinţei; meduzele sînt “convulsive” (La o înmormîntare), scoicile sînt martore prăbuşirii unei stele “în pieptu-mi pînă-n prăsele” (Singure, scoicile), mareea e de cenuşă şi catargul prăbuşit “în respiraţia mea” (În spirit de haikai), crabul vesteşte “vremea lui Iuda”, a celui care (ne) vinde la cină (Questiones), balenele, chefalii şi rechinii sînt (re)modelaţi în mîlul năvoadelor (Sisif pescar), algele şi caii de mare sînt striviţi, alături de scoici şi meduze, de tăcuta “armată de cavaleri teutoni ai oceanelor” (Cavaleri teutoni ruginind), şarpele de mare e al furtunii dintr-un ţinut pustiu (Anti-Carmén): universul acvatic e un spaţiu al (pe)trecerii fiinţei care respiră valuri şi al poetului care rătăceşte, asemeni valului, pe o mare pustie. În sfîrşit, mareea se asociază iluiziei, femeii, în poeme precum Iarba fiarelor sau Şi-Şi, unei luize: “pe peretele de un verde turcoaz/ trei peşti din bucăţi de icoană/ înoată încet abia respirînd/ se opresc cînd pendulul începe mareea/ mareea ori dansul/ dansul unor şopîrle străvezii/ subţiri ca fumul de ţigară/ şi totuşi vii şi totuşi aproape ucigaşe/ poate fi doar părerea de rău/ a unei păduri părăsite în grabă/ cu ferestre de metal forjat/ prin care brazii nu vor ieşi afară/ poate fi zăpada din părul meu ori sarea/ din bucatele pe care nu le mîncăm/ mîncăm cîteva mojito şi dormim o zi/ cu aroma de mentă între coapse/ coapsele unor cai ce-au nechezat/ înainte de a cădea în maree/ acea maree care înghite toate femeile/ şi le adună în sărutul tău, luiza” (Iluizia): acolo, în mareea iluziei se pierd brazii din pădurile Nordului, se stinge nostalgia Sudului, într-o sugestie spaniolă, printre mauri şi se năruie erosul în “graba larvară” a “două sfere de carne cu muguri”.
Dar Iluizia e poezia însăşi, iubită sălbatic în ape de păcură, printre valuri răsturnate şi scoici strivite: “pentru tine iubito/ toate cuvintele sînt scrise înclinate/ într-o reverenţă cu murirea/ se aud ţînţarii. papagalii au muţit/ aştept miezul nopţii/ cînd va începe/ scamatoria/ îndrăcito/ se face seară în tine/ ape de păcură te cuprind/ părul (ca un năvod) explodează/ deasupra pumnilor mei strînşi/ îndrăcito/ nici nu încerc să cînt internaţionala/ nici nu respir, doar aştept/ tu fugi pe mese încinse rîzînd/ ca o mireasă de cărbune pe nisipul alb/ răstorni valurile. striveşti scoicile/ cu planta uşoară pe nisipul ud/ îmi desenezi punctele cardinale/ şi tot ce nu voi putea avea/ atunci cînd te voi avea poesie” (Certare): în mareea pierderii, erosului şi poesiei, Doru Mihai Mateiciuc adînceşte adîncul şi desface vidul ca pentru o nouă geneză, cum scrie în Într-o singură săgeată. Nici cocorii din Sosirea primăverii, invocaţi ca pe speranţa opririi din moarte, nici albul mestecenilor din Efigie (I) şi nici explozia fauve a unui soare mov din Eu sunt soarele mov nu pot întoarce fiinţa din vremea şi spaţiul năruirii sale: cocorii care “veneau spre noi înmugurind” nu pot opri instalarea amurgului şi trecerea fiinţei “sub mantia umbrei”, mestecenii, chiar dacă “vor şopti-ntr-un glas/ «viaţa-i rostogolire a fructelor în flori»”, cad în genunchi “şi va fi toamnă”, iar soarele mov nu sparge carapacea tăcerii şi închiderii “sub nisipuri în pendulare”. Pe acest traiect al căderii, poetul explorează mereu extremele pentru a trasa linia care le uneşte/desparte: dragostea şi ura, frig şi cald, vremea înmuguririi şi aceea a amurgului, vînarea şi ratarea victimei, plus şi minus infinit, iubirea şi moartea: “să te vînez sau să te ratez/ să mă îneci sau să mă iubeşti/ fii salvamarul fii crocodilul/ ascuns în scrumul trabucului/ stau tine lîngă romul cafea/ paznicul unei coaste sub soarele dur/ din care ai putea să apari/ transpir scarabei. respir valuri/ şi mă bucur şi dansez şi rîd în hohote/ eşti atît de aproape eşti atît de aproape/ pielea se miră cum stai tăcută sub ea/ timbru pe scrisoare. mojito în plete cîntă o coastă sub soarele dur/ din care ai putea să apari/ şi verde şi verde/ e umbra ta ascunsă-n umbra mea” (Lacubalibre). În acelaşi orizont al surpării se constituie figurile în jurul cărora pivotează poezia lui Doru Mihai Mateiciuc: poezia, iluzia, femeia (“trupul tău/ o fîntînă cu apă puţină/ în căuşul palmelor/ pruncul nostru. gîngureşte încă” – Despre poesie) şi poesia, femeia, singurătatea (“şi totuşi, sărutul tău/ SINGURĂTATE/ sărutul tău există/ preţ de o clipă. preţ de o zi” – Preţ de o viaţă).
Două proze în felul oniricilor din partea a doua a cărţii, Cocoşul albastru Gherman – Ariciul şi Veni vidi vici, în care e vorba tot despre o poveste a amurgului – şi şase parodii în cea de-a treia, Trei poeţi cucuieţi, unde “cucuieţii” sînt Emil Brumaru, Cezar Ivănescu şi Marin Sorescu, întregesc sumarul cărţii unui poet care se revendică, pe bună dreptate, de 1a generaţia ’80, “ultima generaţie fără medi(t)atori”, avînd, iată, în istoria şi prezentul liricii noastre, urne particulare: “ultima generaţie fără medi(t)atori/ calculează cu maximă exactitate/ capacitatea urnelor particulare” (Despre generaţia ’80 – “Hic sunt leones…”).
Poeme pentru exorcizarea fricilor unei fiinţe care “se tîrăşte sub sîrma ghimpată” scrie Doru Mihai Mateiciuc în Antierotica. Sînt numeroase modurile în care poeţii îşi caută (auto)portretul, totdeauna în oglindă, fie aceea a lui Narcis din clipocitul apei izvorului, fie în oglinda lăuntrului, a cuvîntului, poeziei, a Celuilalt, prietenul/ duşmanul, a realului ori simbolului: Doru Mihai Mateiciuc îşi plasează poezia şi propria fiinţă în focarul oglinzilor paralele unde îşi regăseşte, mai întîi, religiozitatea, în orizonturi succesive, din trecut înspre prezent, apoi, trăirea erotică, într-o permanentă căutare, aşteptare, pîndă şi, deopotrivă, într-un refuz al acesteia, în antierotică, într-un “autoerosperdant”, cum spune într-un poem, unind, într-o sintagmă aproape bizară, sugestiile dragostei lui Narcis pentru propriul chip (“autoeros”) şi ale pierderii în fricile dominante. Primul chip prins în acest focar este cel din lumina credinţei ce ne ocroteşte şi sîngelui “vorbitor pe cruce”, într-o religiozitate care se caută în manuscrisele esenienilor, în psalmi, în sfîrşit, în cuvintele evangheliilor: “În umbra Fecioarei Maria/ mă tîrăsc sub sîrma ghimpată/ a fricilor mele/ şi tot ce-mi doresc/ cînd mă chinuie/ esenienii psalmii evangheliile/ vreau să adun noaptea din ziuă/ s-o strîng într-o sferă/ nu într-o cruce/ şi în acea secundă/ cînd sîngele LUI/ nu mai curge-n lumină/ sfera sufletului meu/ EL să fie” (autoportret – II). Figura tutelară care ţine această oglindă este Arhanghelul Mihail, îngerul poetului, cel care îi dă numele şi îi poartă mesajele spre sfera comuniunii în gînd cu El; chemat, adesea, somat să-i însoţească şi să-i definească stările, în poeme precum dă-mi voie mihail, crezul ascuns în tavan, tanka (IV), să rîdem de un balaur, albă ca zăpada tu eşti, o tigvă la iesle, nemişcare, Arhanghelul al cărui nume în ebraică înseamnă “cine este ca Dumnezeu” este invocat pentru a veghea “starea de neputinţă” a fiinţei şi somnia acesteia sau pentru a închipui “o aripă umilă pe mochetă”, implorat să nu ne ardă cu “ploaia acidă”, ci să ne crească “în brînduşe. în narcise. în zambile”.
Cealaltă oglindă pentru celălalt chip pare a fi a erosului; în fapt, ea restituie presimţirea morţii “călcînd pe o coasă”, e a fricii şi frigului “ce foşneşte prin oase”, e a fiinţei care “pluteşte pe lama unui cuţit”, într-o eră a fugii, cum îi spune în poemul ahi-ahi; în şi prin această oglindă, realul şi/sau imaginarul se prăbuşesc asemeni unei avalanşe, pericol de moarte sau, poate, al unei avalanşe care îngroapă fiinţa pentru a o proteja: aici sînt, îngemănate, starea de neputinţă şi aceea a unei permanente urgenţe, a fugii şi fricii: “mîncam coji de cartofi/ răsucite aiuritor prăjite/ după ce-am terminat/ miezul esenţa centrul/ mîncam cu grijă, le înghiţeam/ într-o aspirare lentă ca amorul/ ce crocante erau. se topeau. îmi ştampilau/ cerul gurii şi nu se opreau/ înaintau una după alta înaintau/ se opreau în laringe. se lipeau/ înghite dacă poţi. înghite!/ nu pot! însă dă-mi voie mihail/ eu iubesc această neputinţă. acest balans/ şi aştept avalanşa sau ploaia/ să-mi arate altă ţară. în acest oraş” (dă-mi voie mihail). Starea de urgenţă, din frică şi frig e admirabil sugerată de Doru Mihai Mateiciuc în sintaxa sincopată a versului întrerupt mereu de puncte, în comunicări scurte, ca nişte semnale ale pericolului iminent, extrem: “copiii au un fel ciudat de a creşte/ azi îi legănai patru ore/ acum. deodată. brusc/ sunt cît tine de înalţi cît tine/ mult mai frumoşi în gingăşia lor/ iubirea lor curge spumos către tine/ ei te privesc. ei nu-ţi vorbesc/ o fi mirare. o fi un soi de altceva/ nu tata. nu vreau bani/ vreau să mă strîngi în braţe/ vreau să rămîi. aşa. în contopire/ fără cuvinte. minute. ore. zile/ şi ai grijă de tine tata te rog/ ai grijă. eu fac proiecte. învăţ/ eu sunt. eu sunt fata ta. eu sunt tu/ învăţ. fac proiecte. te iubesc/ nu mai visa prostii nu mai visa/ că mi-am rupt carnetul de note/ şi am devenit/ rebela. adolescentă. femeie/ eu sunt cuminte. învăţ. fac proiecte/ tu atît. ai grijă de tine. te iubesc” (scrisoare de la emilia – fiica mea) Păstrînd cîteva figuri şi simboluri lirice din precedentele două volume (“cocoşul albastru gherman”, fagul, icoanele din ace de brad, poienile, codrii şi cocorii Bucovinei), Antierotica e cartea deplinei maturităţi a unui poet care îşi dă întîlnire cu sine însuşi, cum scrie, în ceaţa dintre două lumi, a religiozităţii şi a fricii, într-o poezie ce creşte din subtile şi profunde nuclee tonale: “ca o floare carnivoră-n amurg/ îmbrăţişaţi ne pierdem în noapte/ cu faţa cufundată în ploaie/ noi ne petrecem în sărut sîngerînd/ noi suntem ceaţa dintre cele două lumi/ sîngele înmugureşte un soi de echilibru/ tu mă răsfiri sperînd să mă aduni/ sub gheare îngheţate se zvîrcoleşte lumina/ înaintez prin setea nisipului tău mişcător/ doar ţipătul de stea căzătoare/ explozie în ochii tăi de sticlă/ prin zîmbetul de miere înaintez cu frică/ mă cobori. mă ridici. să rîd-să plîng/ o cumpănă de iarbă ne măsoară încet/ comete suntem înfruntîndu-se-n secret/ în cîntul unui fulger solitar ajungem/ cu tine în tine mă îngrop în tunet/ cu tine în tine mă îngrop în tunet” (antierotica-V).
IOAN HOLBAN
Comentarii