Nimic nu se va schimba vreodată între ele. Când sunt împreună, soţii, copiii, nepoţii sunt, pentru câteva ceasuri, outsideri, oameni dragi dintr-o lume tot a lor, dar cu alte rosturi. Acolo laolaltă, râzând, povestind, îndreptându-şi una alteia câte o şuviţă de păr, chicotind sau lăcrimând, amintindu-şi, sunt doar ele, „fetele”, reîntoarse instantaneu în timpurile când, adolescente cu panglică albă înnodată la ceafă, ascultau fascinate sunetele viorii profesorului de muzică şi se temeau de scăderea notei la purtare pentru că fugiseră din internat la vreun bal. Pentru câteva ceasuri, „fetele” au lăsaseră la intrare bolile, singurătăţile, grijile şi fericirile din familie, scuturaseră mai bine de jumătate de secol de pe umeri pentru a retrăi începuturile, pentru majoritatea atât de grele, dar, într-un fel special şi pentru totdeauna, luminoase. Părul alb, ridurile, taliile îngroşate, durerile de genunchi şi golul văduviei ducă-se!
Erau din nou eleve…
„…Nu aveam decât dorinţa de a ajunge în viaţă ce ne-am propus: învăţători”
Promoţia 1965 a Şcolii Pedagogice din Suceava s-a reîntâlnit sâmbăta trecută după 52 de ani de la absolvire, în aceeaşi clădire unde a învăţat în primii ani, astăzi Muzeul de Ştiinţe ale Naturii. După 5 ani de şcoală şi un an de practică pedagogică, absolveau atunci 90 de fete şi doar câţiva băieţi, majoritatea devenind învăţători la oraş sau la ţară, în judeţul Suceava sau în altele. Un „batalion” pregătit pentru o misiune clară, grea şi complicată, am gândit eu, într-un timp în care analfabetismul în România era încă în floare.
Priveam chipul fiecărei învăţătoare venite la întâlnire şi nu vedeam bătrâneţe, ci demnitate şi frumuseţe. Vedeam ani lungi de muncă cu multe generaţii de copii scoşi din neştiinţă spre luminarea minţii şi educare, vedeam îndărătnica, dar victorioasa luptă cu zeci, sute de degeţele crispate pe creion pentru rotunjirea unui „a” şi a noduleţului de la „o”, pentru acel minus ce nu voia să stea exact în mijlocul pătrăţelului de pe foaia de matematică, vedeam arătătoare ale căror vârfuri urmează râuri, apasă de două ori pe vârful munţilor şi rotunjesc întinsul câmpiilor ţării, vedeam mâini ce bat măsuri muzicale şi cară cu greu busturi de domnitori, vedeam sacoşe grele ca plumbul de caiete cu teme luate acasă la corectat, braţe pline de cutii, suluri de hârtie şi alte nenumărate materiale didactice, vedeam frunţi transpirate printre coroniţe de premianţi, la sfârşit de an, ochi calzi şi îndemnuri clare, la început de an şcolar.
Deşi nu era acolo, o vedeam printre învăţătoarele noastre, elevele promoţiei ’65, şi pe învăţătoarea mea cea înaltă, roşcată şi frumoasă, în bluză albă croşetată şi impecabila fustă de tergal gri, niciodată şifonată; şi mi-a fost dureros, foarte dor de ea.
Cum se văd, la peste 50 de ani de când au terminat şcoala pedagogică, care este legătura de nedesfăcut dintre ele şi de unde au găsit puterea de a rezista în cei aproape 40 de ani de muncă în învăţământ, a spus-o limpede una dintre doamnele învăţătoare.
„Mă uit în ochii lor şi văd doar colega mea de şcoală, nu omul de 72 de ani. Suntem legate între noi de amintiri preţioase, dar şi de greul cu care am făcut şcoala. Majoritatea am fost fii de ţărani adevăraţi, unii săraci tare, dar veniţi de acasă cu nişte principii clare, care nu aveam decât dorinţa de a ajunge în viaţă ce ne-am propus: învăţători. Am trăit la internat într-o clădire veche, dărăpănată, cu şobolani, fără apă, în vecinătatea fostei băi comunale. Am stat şi în alte locuri, care mai de care. Când ne-am mutat la internatul actualului colegiu «Petru Rareş», credeam că este raiul, pentru că aveam apă şi camere cu patru locuri. Din păcate n-a durat prea mult pentru că s-a înfiinţat Institutul Pedagogic care ne-a acaparat şi şcoala, şi internatul. Aşa am făcut 5 ani de şcoală şi un an de practică şi, o spun în numele colegilor, fără falsă modestie, am ieşit învăţători cu o pregătire excepţională.
Nu mă gândesc că aş fi putut fi altceva în viaţă decât învăţător. În nouă generaţii de copii pe care i-am pregătit am adunat atâta bucurie şi dragoste de la ei încât cred că, dacă astăzi sunt sănătoasă la minte şi la trup, lor li se datorează. I-am iubit şi i-am preţuit şi am primit de la ei aceeaşi dragoste şi preţuire care continuă şi în prezent. Vorbesc şi acum cu unii dintre foştii mei elevi şi constat că ei îşi amintesc de lecţii, dar mai mult despre cum discutam cu ei despre decenţă, bun-simţ, speranţă, cinste. Toţi copiii mei sunt realizaţi, iar asta este tot ce contează pentru un dascăl” a spus înv. Eugenia Giurcă.
Seninătate, nu senilitate
Elegante şi coafate, doamnele învăţătoare s-au adunat una câte una, venite din Suceava, dar şi din Mehedinţi, Bucureşti, Bacău, Botoşani, Dorohoi. S-au strâns în braţe cu drag, vesele, cu căldură, s-au privit pentru cât nu se văzuseră până atunci, vinovate că au mai pus câteva kilograme pe ele sau mândre că au slăbit considerabil, de dragul sănătăţii. „Sunt precum un cal. Mănânc ovăz, grâu, seminţe de in” spune Rodica, colega din Brodina, care a slăbit vreo 18 kg într-un an. „Uitaţi la Jeni, e impecabilă, draga de ea” se aude remarca altei doamne. „Mi-am luat Detralex-ul, că eram cam bleagă dimineaţă” spune o alta cu o voce frumoasă. „Măi fetelor, important este că nu suntem senile, ci senine. Doamna ziaristă, dacă veneaţi acu 50 de ani, ieşeam şi noi mai bine în poze” zice Filica, fostă colegă din „C”, cea mai glumeaţă dintre ele şi pe care o văd aruncând din bancă glume şi cârcoteli ce făceau clasa să râdă. „Ea e colega mea din Bucecea, e ca o soră pentru mine. Suntem prietene de zeci de ani!”; „52 şi încă 6 dinainte, Getuţo” mi se prezintă alte două învăţătoare. „Nu-i nimic dacă nu mai auzi aşa bine, uite ce frumoasă eşti!” discută râzând între ele încă două fete. Grupuri, grupuri, adunate pe afinităţi păstrate din timpul liceului, sala de festivităţi a muzeului zumzăie de voci şi râsete ca pe vremuri, în pauze. Totul e coerent, normal, aşezat, cu discuţii în limba română corectă şi caldă, neintoxicată de englezisme forţate, între femei lucide, pline de umor bun şi de spontaneitate, cu mintea în exerciţiu permanent. Dintr-o dată se aud un „Aaaa” general şi aplauze puternice. A apărut profesoara Rodica Alexandru, doamna care unora dintre fete le-a fost dirigintă, altora profesor de istorie, director de şcoală şi chiar coleg la Inspectoratul Şcolar. „Dragele mele fete. Vă sărut cu drag, pe toate” apucă să spună distinsa profesoară înainte să fie absorbită într-o masă de îmbrăţişări.
Trăirile, respectul, recunoştinţa, bucuria revederii elev –profesor erau acolo, toate, prezente aproape fizic, deşi trecuseră decenii de la ultima notă acordată lor de prof. Alexandru.
Era frumos. Era emoţionant până peste poate.
„Pfiuuu, eu mă duc acasă! Doamna Alexandru arată mai bine ca mine” aruncă aceeaşi veselă Filica, restabilind echilibrul emoţional în sală.
Ea locuieşte în Bucureşti şi mi-a mărturisit că pe drum încoace a simţit un gol în stomac de emoţie când a intrat în Suceava. A fost învăţătoare în comuna Udeşti, unde s-a născut de fapt, şi am stârnit-o la un mic exerciţiu de memorie şi de mândrie faţă de foşti elevi.
„Sunt atât de mulţi” îmi spune ea. Apoi tot îmi scapă câteva nume. „Roxana e avocat în Bucureşti. Negru lucrează la Vamă. Actualul primar de la Udeşti, Cristea Ostrovan, mi-a fost elev. Sunt mândră de ei.”
„Ciao ragazze !”
Întâlnirea festivă, mediată de înv. Eugenia Giurcă, cea care s-a ocupat cu dedicaţie de întâlnirile promoţiei, a început cu o lansare de carte, „Jurnalul unei învăţătoare”, a treia carte a colegei Valentina Nicoară Hrişcă, din Rădăuţi. În volum ea a adunat impresiile primei călătorii făcute imediat după Revoluţie, în Italia, dar şi alte scurte povestiri, precum şi poezii ale sufletului ei, create în timp, despre fapte şi sentimente din adolescenţă, tinereţe, maturitate şi vârsta a treia.
Despre ea ca autor de carte şi ca om au vorbit câteva colege, întrerupte şi completate de alte colege, într-o discuţie generală plină de spirit, amintiri, glume şi planuri de viitor.
„Sunt doi ani de când m-am lăsat de fumat şi cu banii economisiţi m-am hotărât să scot această carte” şi-a început autoarea, glumind, propriul discurs. „Nu contează dacă vă place sau nu ce am scris, dar sunt scrieri din suflet despre călătoria mea prin toată Toscana, despre satul meu, viaţa mea ca învăţătoare, poveşti de dragoste reale, povestite chiar de protagonişti. Se citesc uşor. Să v-amintiţi de Valentina” a spus învăţătoarea încheind dezinvolta prezentare cu un „Ciao ragazze!”.
Şcoala Pedagogică, una dintre cele două mari iubiri ale profesorului Rodica Alexandru
Întâlnirea promoţiei 1965 a Şcolii Pedagogice din Suceava a continuat, firesc, cu discuţii despre fiecare, dar şi despre profesorii care le-au făcut să fie învăţătorii şi oamenii buni care au fost în viaţă. Nu a fost vorbitor să nu fi pomenit de profesorul şi directorul, acolo de faţă, Rodica Alexandru, de familia de profesori Anna şi Ion Siminiceanu, ultimul şi director de şcoală mulţi ani, de Aurora Cornea, Vasile Dănilă, Constantin Popescu şi Aurelia Răţoi, profesori de limba română, de Alexandrina Ionescu, profesor de ştiinţe naturale, de Floarea Irimescu, profesor de matematică, de soţii Felicia şi Simion Ganin, profesori de geografie şi limba rusă, de Erast Ianovici, profesor de limba franceză şi soţia lui Ana Ioanovici, profesor de educaţie fizică, de Lucreţia Sprânceană, profesor de educaţie fizică, de Anica Leşanu, profesor de chimie, Eugenia Berliba şi Elvira Palaghian, profesori de desen, de dragul lor Ştefan Iriciuc, profesor de muzică, de Lucreţia Darie şi Elisabeta Filip, profesori de pedagogie, despre domnişoara pedagogă Viorica Moldovan, faţă de care şi-au declarat recunoştinţa şi dragul în cartea „Şcoala din suflet”, editată acum doi ani, la 50 de ani de la absolvire, şi în care scria: „Am învăţat de la profesorii noştri, personalităţi remarcabile, la a căror valoare am încercat şi noi să ne raportăm ca oameni şi educatori. Lor le-am închinat cei mai frumoşi ani din viaţa noastră, cele mai mari vise şi speranţe”.
Profesorul Rodica Alexandru, a cărei viaţă s-a împărţit între cele două mari iubiri, Şcoala Pedagogică şi Liceul „Ştefan cel Mare”, a rămas, sâmbătă, să fie singurul purtător de cuvânt al acelor profesori remarcabili ce nu vor pieri niciodată. Fără emfază, ci doar cu obiectivitate şi emoţie, minunatul profesor s-a adresat fetelor de 71 – 72 de ani.
„Foarte dragele mele. Întotdeauna aştept cu emoţie întâlnirea cu voi, cele cărora le-am fost diriginte, director, inspector general, profesor de istorie. Părinţii mei au fost învăţători, eu am devenit profesor. M-am născut în şcoală şi m-am pensionat în şcoală. Viaţa mea întreagă este dată de această teribilă şi poate nu întotdeauna de ajuns de preţuită meserie. Numai noi ştim de pregătirea la care am fost datoare zi de zi şi ceas de ceas, numai noi ştim cum ne-am împărţit între casă, familie şi şcoală, numai noi ştim cum am reuşit să ne îmbrăcăm pentru a apărea în faţa copiilor aşa cum trebuie, pentru că eram un model pentru ei. Recunoaştem toate însă că a fi învăţător a fost o meserie onorantă, cu care ne mândrim şi prin care am reuşim să dăm ce a trebuit să dăm societăţii. V-aţi realizat frumos ca învăţători prin voi înşivă, dar când vă privesc acum, ştiu că v-aţi realizat ca oameni prin copiii şi nepoţii voştri. Acolo, în ei, este câte o bucăţică din voi, învăţătorul, mama, bunica, omul care sunteţi. Asta nu se pierde niciodată. Vă doresc să ne revedem sănătoase, anul viitor!”
Iar fetele au promis că aşa va fi.
Comentarii