Între „Genurile biograficului”, criticul Eugen Simion identifică şi fixează trei forme majore ale scrisului despre sine: jurnalul, autobiografia şi memoriile. Sunt tot atâtea moduri în care un scriitor oferă cititorilor o perspectivă sinceră, necosmetizată a poveştii sale de viaţă, dar şi a viziunii sale asupra lumii şi a concepţiilor sale ideologice şi estetice.
Ioan Popoiu face în acest volum, „Tărâmul pierdut”, pe care el îl numeşte „roman autobiografic”, reconstituirea unui traseu existenţial, o adevărată monografie a sinelui care începe, aşa cum îi stă bine unei monografii, cu originile şi se desfăşoară, linear, până în prezent. Autorul mărturiseşte că nu a ţinut niciodată un jurnal şi că s-a bazat, în acest demers, exclusiv pe memorie, o memorie de invidiat, dacă ţinem cont de multitudinea de evenimente şi de „personaje” recuperate şi fixate în carte. De aceste amănunte se leagă, probabil, şi alegerea imaginii de pe copertă, reproducere a lucrării lui Salvador Dali „Petrecere nebună la ora de ceai”, una din ilustraţiile unui volum de colecţie a binecunoscutului roman „Alice în Ţara Minunilor”. Sunt elemente insolite, aparent discordante, dar de o evidentă necesitate în armonia ansambului. În special emblematicul ceas topit, reprezentare a timpului distorsionat.
„Călătoria spre centrul fiinţei” (este titlul unui volum de poezie a autorului), începe aşadar în Şiviţa natală şi se încheie în Bucovina, la Câmpulung Moldovenesc, locul în care se pare că şi-a găsit liniştea şi împlinirea. Şi, într-adevăr, în afară de „O monografie a Făgăraşului”, carte apărută în 1991, toate celelalte, atât cele de poezie, cât şi cele trei monumentale lucrări istorice, sunt scrise şi publicate după stabilirea sa aici.
Narativul „Tărâmului pierdut” se desfăşoară, cum spuneam, linear cronologic, redând, pe „firul de păianjen al memoriei”, atât evenimentele majore, adevărate borne existeţiale, cât şi amănunte, aparent, mai puţin semnificative. Cu prezentarea familiei, o familie mare şi iubitoare, însă neocolită de necazuri şi a locului de baştină, un sat idilic, liman de linişte la care va reveni mereu, începe, pentru Ioan Popoiu aventura cunoaşterii. Parcurgând, etapă cu etapă, toate momentele axiale ale ctitoririi sinelui, acesta a urmărit un singur ideal – aşezarea sa în cultură. Fără falsă modestie şi cu emoţiile date pe faţă, autorul relatează formele de instruire pe care le-a traversat, neutând să-şi exprime admiraţia şi reconştinţa pentru toţi dacălii care au contribuit la edificarea intelectualului de astăzi. În egală măsură, slujbele sale în domeniile culturii şi educaţiei, ca şi lecturile vaste şi constante, îi vor fi înlesnit atingerea obiectivului propus, acela de a-şi lărgi orizontul intelectual şi a ajunge făuritor de cărţi.
Cu o conştientizare timpurie, încă din anii liceului, a menirii sale, Ioan Popoiu a dat dovadă de o sârguinţă constantă în a asimila tot ceea ce cultura majoră poate oferi, fără a se priva, însă, de micile bucurii ale vieţii. Hrănindu-se cu lecturi, dar mereu înconjurat de prieteni, aflăm, cu surprindere, că pe lângă fireştile preocupări ale spiritului – pariciparea la cenacluri, cercuri literare, pelerinaje în locuri considerate sacre, vizite în redacţii şi frecventarea unor personalităţi marcante ale culturii româneşti – tânărul practica yoga şi culturismul şi era un împătimit al drumeţiilor montane. Cu toate acestea, spune la un moment dat „Ar fi trebuit să mă bucur mai mult de tinereţea mea” (p. 66), dându-ne de înţeles cât de ambiguu şi fragil poate fi, pentru un tânăr, echilibrul dintre emancipare şi dezvoltare. O tinereţe semiboemă, aşadar, în care exuberanţa firească a fost temperată de conştientizarea şi asumarea unui destin remarcabil.
Deşi influenţa cadrului socio-istoric nu poate fi ignorată şi nici contestată, Ioan Popoiu şi-a luat destinul în propriile mâini şi îl duce spre desăvârşire. Într-o întâlnire cu Noica, filosoful i-a urat, la despărţire, „Să te întorci sporit!” şi de atunci nu s-a abătut nicio secundă de la această recomandare. Faptul că la jumătatea vieţii, după 20 de ani de la absolvirea facultăţii de istorie şi filosofie de la Universitatea ieşeană, urmează studii teologice, nu este doar „o întâmplare a fiinţei” sale, ci o treaptă spre împlinirea deplinătăţii spirituale. Chiar tema aleasa pentru lucrarea de licenţă, „Concepţia Sf. Grigorie de Nyssa despre desăvîrşirea omului” confirmă acest fapt. Modelul său, unul dintre cei sfinţi ai Capadociei şi fratele mai mic al lui Vasile cel Mare, supranumit „Părintele Părinţilor”, nu va fi fost ales tocmai întâmplător.
Mereu atent la scena politică românească şi europeană, nu s-a temut să manifeste o dizidenţă comunistă (un memoriu adresat CC al PCR) care a atras atenţia Securităţii, fiind anchetat şi încadrat în „secta” contrarevoluţionarilor, duşmani ai poporului, nici să participe cu entuziasm la Revoluţia din 1989, dar şi să îmbrăţişeze, mai târziu, unele convingeri neolegionare. El nu doar comentează pe larg politica din agitaţii ani de tranziţie 1990-2000, dar se implică activ şi ajunge, la un moment dat, chiar canditat la deputăţie. În dorinţa de a „trăi intens şi a-şi spori obstacolele”, Ioan Popoiu înfruntă ceea ce el numeşte „agresiunea istoriei”, însă, devreme cuminţit, se va concentra pe cercetarea acesteia. În paralel, neabandotată niciodată, literatura, în speţă poezia, îi va aduce încununarea carierei scriitoriceşti, primirea sa în Uniunea Scriitorilor din România.
Încă de la fixarea sa definitivă în solul fertil al culturii bucovinene, acesta s-a dedicat sporii acesteia, integrându-se în grupul scriitorilor locali, participând la conferinţe, dezbateri şi acţiuni culturale diverse, scriind şi publicând constant.
Găsim între coperţile acestui volum de memorii o viaţă plină de evenimente, de trăiri, de emoţii, de frământări şi, mai ales, de literatură. Cu o luciditate, vorba lui Camil Petrescu, dramatică, acesta nu mizează neaparat pe o poeticitate a scrisului, ci pe veridicitatea memoriei. Subiectivismul şi versalitatea prin care aceasta se defineşte şi se manifestă la scriitorii autoficţionari sunt înlocuite de obiectivism şi autenticitate, autorul folosind în narativul său mai cu seamă tehnica rigidă şi riguroasă a notaţiei, dar oprind uneori obiectivul pe anumite scene sau personaje cheie. Cartea nu este însă lipsită de literalitate, amplele pasaje descriptive şi de introspecţie, de autosondare psihologică, momentele evocatoare, tehnica regresiei şi, mai ales intensitatea emoţiei manifeste a naratorului, îi îndreptăţesc pe autor să o considere roman. Iar dacă el aşa a gândit-o şi a scris-o, cine suntem noi să-l contrazicem?
„O viaţă de om aşa cum a fost”, am spune în spiritul marelui Iorga, adăugând că, din fericire, încă este, se continuă şi se rotunjeşte sub ochii noştri.
Ioan Popoiu pune semnul egal între „meseria de a trăi” şi arta sa literară.
LUMINIŢA IGNEA
Comentarii