Un complex de factori nefavorabili – criza generală (1929-1933) cu manifestările-i financiare, economice, politice, sociale şi morale, dar şi lovitura de stat din 8 iunie 1930, efectuată de Carol al II-lea, cu un neaşteptat şir de implicaţii şi complicaţii ce au afectat şi deteriorat grav regimul democratic din ţară – a determinat eşecul programului naţional-ţărănist şi compromiterea acestui partid pentru întreg deceniul ce a urmat în România întregită.
A fost o criză amplă, generală, ciclică, de supraproducţie. Ea a dereglat, în forme şi cu intensităţi diferite, întreaga lume contemporană. Revenirea economiei la condiţiile de pace, inovaţiile şi descoperirile tehnice, progresele în perfecţionarea metodelor de organizare a producţiei şi productivitatea crescândă, noile condiţii ale revoluţiei ştiinţifice au stimulat întreaga creaţie materială şi spirituală. S-a produs tot mai mult. Dar s-a vândut, cu timpul, tot mai puţin sau nu în acelaşi ritm cu producţia. Banii investiţi în producţie nu s-au întors la timp în bănci. În vreme ce mărfurile s-au stocat în depozite, unele bănci au dat faliment, iar preţurile de realizare a mărfurilor nu s-au corelat cu cele de vânzare, nici cu ritmul de salarizare. Puterea de cumpărare a consumatorilor a rămas şi ea în urmă. În două vorbe, acesta e secretul marii crize. În vreme ce unele bănci au dat faliment – şi crahul bursei din New York din 24 octombrie 1929 s-a propagat şi a generat fenomene similare în lume, în proporţii şi forme diferite –, bancherii cu economii au pândit momentul favorabil şi s-au implicat într-un complicat vârtej al lumii prinse-n chingile crizei, oferind împrumuturi cu tot felul de avantaje ademenitoare, comisioane generoase, dobânzi discutabile, garanţii uşor nebuloase, insuficient de clare.
Naţional-ţărăniştii veniseră la guvernare după „ani grei de aşteptare”. Buni patrioţi, oneşti şi plini de iniţiative, însă fără experienţă politică de conducere. Veniseră cu un program temerar, bogat, amplu, avansat, democrat, superior altor partide, teoretic destinat celor mulţi în general şi ţăranilor în special, fiindcă ei, ţăranii, erau cei mai harnici şi mai oropsiţi de când e lumea şi pământul, ca şi astăzi. Programul lor se voia mai bun decât al liberalilor şi mai ales complementar acestora. Însă, din păcate, avea şi prevederi utopice, idealiste, naive, concentrate în acea doctrină economică „a porţilor deschise”. Conţinea promisiunea că toţi iniţiatorii şi susţinătorii producţiei, români şi străini, săraci şi bogaţi, începători sau experimentaţi, cinstiţi sau înrăiţi în afaceri, vor fi trataţi pe picior de egalitate. Acest principiu, rar şi justiţiar, convenea de minune ţărilor bogate. Unele avuseseră întinse colonii şi dominioane. Altele mai aveau încă şi le „mulgeau” ca pe nişte vaci grase şi lăptoase. Aceste ţări cereau (atunci, ca şi astăzi, ca o culme de economie realizată cu dreptate) schimb liber şi concurenţă loială, ideală, de idei, materii prime, mărfuri şi forţă de muncă, deşi cei chemaţi erau extrem de diferiţi ca nivel de dezvoltare, grad de cultură, avere materială şi spirituală, experienţă, bogăţie etc. – ca şi astăzi.
Deşi săracă, cu un tezaur financiar şi cu alte multe comori refugiate în străinătate (în Rusia Sovietică) şi încă nerecuperate, România, dornică de stabilitate şi de prosperitate, s-a văzut şi ea prinsă şi cuprinsă de ravagiile crizei, ca de tentaculele unei imense caracatiţe.
Între 1929-l933, criza financiară s-a manifestat la noi prin aceea că din 1.048 de bănci, mici sau mijlocii, 254 au dat faliment. S-au prăbuşit. Iar investitorii străini, când au găsit acea „pomană”, ca o mană cerească, „a porţilor deschise”, s-au grăbit şi au venit în ajutorul naţional-ţărăniştilor. Le-au acordat împrumuturi câte au cerut fiindcă acum, după scurta lor guvernare, înainte de criză, nu mai găseau aici nici acele legi liberale cu tot felul de restricţii naţionale, care prevedeau că trebuie să-i favorizeze pe investitorii autohtoni şi să realizeze o proporţie de cel puţin 51 la sută capital românesc, ba, încă, să-i aşeze pe deţinătorii acestuia şi în consilii de administraţie, într-o proporţie avantajoasă şi în stare să poată lua decizii cu capul lor.
Aşa se face că ţările bogate, foste aliate sau inamice, care au refuzat României împrumuturile cerute de la război încoace, câtă vreme se aflau la guvern liberalii, în condiţiile neprielnice ale crizei au acordat naţional-ţărăniştilor nu mai puţin de opt împrumuturi importante.
Împrumuturile contractate au avut, ca toate afacerile, o parte bună şi alta rea; ori, altfel spus, un avers şi un revers.
Pentru moment ele au fost şi o necesitate, dovadă că s-au efectuat. Cu ele s-au rezolvat nişte treburi urgente. S-a stabilizat moneda naţională, cu toate limitele acestei rezolvări. S-au restituit unele împrumuturi mai vechi şi s-a reglementat plata lor, în continuare. S-au cumpărat unele produse străine, mai bune decât cele autohtone, ca, de pildă, chibrituri suedeze, telefoane americane, locomotive, poduri metalice, şine de cale ferată germane, armament şi muniţii din Cehoslovacia şi Franţa. S-a înzestrat armata şi a sporit capacitatea ei de apărare – în contextul crizei care s-a reflectat şi în mişcările revizionist-revanşarde şi apariţia primelor focare de război, care prevesteau cea de-a doua conflagraţie mondială. S-au construit unele drumuri şi şosele moderne de către societăţi suedeze sau din Luxemburg etc.
Dincolo de aceste aspecte favorabile ţării, împrumuturile au reliefat şi elemente mai puţin plăcute, datorate deopotrivă şi românilor, şi străinilor. Invazia chibriturilor suedeze pe pieţele româneşti, de pildă, a dus la închiderea fabricii de chibrituri de la Cluj şi la aruncarea muncitorilor români în şomaj, precum şi la un deficit anual de 150 milioane lei în bugetul ţării. Prin concesionarea serviciilor de telefoane către concernul american, statul român pierdea anual circa 100 milioane lei. Construirea şi modernizarea şoselei Bucureşti – Braşov şi a încă 150 km lungime de drumuri, de către suedezi şi englezi, ne-a costat cu 3,2 miliarde de lei mai mult decât dacă lucrările s-ar fi executat de către ingineri români; în plus, la recepţionare s-au constatat atâtea neajunsuri încât cu greu s-au acceptat. În cazul altor contracte, ca de pildă cele 100 de locomotive, 5.000 de vagoane de şine sau 5.012 tone poduri metalice din Germania, ele puteau fi realizate în ţară la Uzinele Reşiţa şi Malaxa, în condiţii foarte avantajoase, dar negociatorii ar fi pierdut acele comisioane. Tot astfel, contractele cu Uzinele Skoda oferă cehilor sume mult exagerate, achitate în condiţiile crizei: pentru cele 25.000 de puşti mitraliere s-a plătit de către statul român 50.000 lei bucata, în vreme ce s-a refuzat un contract cu o firmă elveţiană, care ne oferea acelaşi produs, poate chiar mai performant, cu numai 9.100 lei bucata, dar nu şi comisioane atât de mari ca Skoda. Contractul cu Uzinele Skoda, în valoare de 5,5 miliarde lei, s-a încheiat cu mari avantaje pentru negociatori, dar fără consultarea experţilor militari români, fără caiet de sarcini, fără forme legale corespunzătoare, fapt ce a generat o anchetă parlamentară şi un scandal, care i-a afectat şi pe Iuliu Maniu, şi pe rudele sale, ca, de pildă, pe ministrul Finanţelor Mihai Popovici sau pe nepotul lui, Romulus Boilă. Însă mai grave decât toate aceste nereguli constatate cu privire la comisioanele încasate, preţurile exagerate date în condiţii de criză pentru unele lucrări de construcţii sau mărfuri livrate, au fost acţiunile de aservire a ţării. Venirea consilierilor tehnici şi a experţilor financiari – în august 1932 erau 9 astfel de „super-experţi” – au pus statul român, în raporturile externe, în situaţia similară cu relaţiile dintre nişte boieri şi slugile lor, cărora în final li s-a elaborat şi dat spre execuţie şi acel Plan de la Geneva, la care ne vom referi la timpul potrivit şi care a nemulţumit întreaga populaţie.
Să mai reţinem că, din finanţe, criza s-a extins în economie. Manifestările din economie s-au oglindit în mod diferit, atât în ramurile principale, cât şi în cele secundare. Astfel, în România, în unele ramuri ale industriei grele, aflate atunci într-o fază începătoare – ca, de pildă, în industria fontei, oţelului, cuprului, cărbunelui – producţia s-a redus valoric cu 48%. N-au fost însă afectate de criză alte ramuri, ca: industria petrolului, textilă, pielăriei. Dar, fiind vorba de o ţară cu o structură agrar-industrială, cu o populaţie de circa 80% din total ocupată în acest sector de bază, România a fost profund afectată: între 1929-1933, preţurile la producţiile agricole vegetale s-au redus cu 40%, iar la cele animale cu 38,1%, deşi pe ansamblu producţia globală a cunoscut o uşoară creştere cantitativă. Aşa se explică faptul că valoarea globală la cele două sectoare, vegetal şi animal, a scăzut valoric de la 63 miliarde lei în 1929 la 22 miliarde în 1933. Altfel spus, din totalul gospodăriilor ţărăneşti sub 10 ha de pământ, 59% erau împovărate de datorii ipotecare sau chiar agrare, provenite din neputinţa achitării la timp a loturilor primite de ţărani prin împroprietărire, luate pe credit. În 1932, datoriile tuturor ţăranilor se ridicau la 5.194 lei/ha. De aceea, mai multe guverne se vor căzni să elaboreze şi să aplice acele legi ale conversiunii datoriilor agricole. Noţiunea de conversiune înseamnă schimbarea condiţiilor unui împrumut de stat, prin reducerea dobânzilor iniţiale, prelungirea termenului de plată şi alte măsuri care, de fapt, nu-i scuteau pe bieţii ţărani de plată. Cum s-a procedat? Şi ce s-a rezolvat? Vom încerca să aflăm în episodul ce urmează.
Comentarii