Vă propun un subiect mai puţin „exploziv” pentru această perioadă de conflicte… Vreau să mă refer la modul în care funcţionează democraţia într-o ţară angajată în război. Incontestabil, democraţia „de război” (am inventat eu termenul?!?) are caracteristici şi limite legate de specificul legislativ („legea marţială”), accesul la informaţii publice (nu trebuie avantajat adversarul prin dezvăluirea unor probleme în funcţionarea administrativă) sau alarmarea cetăţenilor prin expunerea unor realităţi. Însă nu se abandonează libertăţile fundamentale într-o democraţie reală, în special cele legate de drepturile cetăţenilor (excepţie privind dreptul de a alege sau a fi ales, pentru că un scrutin în război este exclus, mai ales dacă conflictul se desfăşoară pe teritoriul propriu!).
„Războiul hibrid”, ca şi Războiul Rece, este în avantajul ţărilor „autoritare” (dictaturi), care nu se „împiedică” de libertăţile cetăţeneşti şi prevederile Cartei ONU privind drepturile omului. Cred că acesta este motivul principal pentru care dictaturile momentului apelează la acest mod de agresiune pe plan general, beneficiind şi de „uneltele” oferite de progresul tehnic. În această formă de confruntare (mă refer special la ea, pentru că este clar prezentă şi în România!) limitările generate de războiul deschis nu sunt aplicate, iar liderii cu simpatii dictatoriale se manifestă din plin, conducând o veritabilă Coloană a V-a.
După încheierea războiului, revenirea integrală la libertăţile democratice este obligatorie! Este celebru cazul Marii Britanii care, după victoria în Al Doilea Război Mondial, a organizat alegeri parlamentare, iar conservatorii, cu Winston Churchill în frunte, au pierdut, deşi condusese ţara în timpul conflagraţiei. „Alternanţa” la guvernare în asemenea condiţii înseamnă o reală democraţie şi o demonstraţie de „forţa legii” şi voinţa poporului. Democraţiile mai „tinere”, precum cea românească, sunt mult mai vulnerabile (sau „timide”, dacă vreţi!) în faţa asaltului celor care promovează (din interior sau exterior!) un regim autoritar, ca singura soluţie de menţinere a „siguranţei” cetăţenilor şi a integrităţii naţionale. Din păcate, mulţi cetăţeni văd în aceşti lideri inspiraţi (şi finanţaţi?!) de regimuri dictatoriale o soluţie şi o alternativă la „scandalurile” specifice vieţii politice democratice. Asigură „liniştea” un lider autoritar (sau un Mesia de Dâmboviţa, cel puţin „excentric”) şi merită renunţarea la libertăţile pe care democraţia (chiar imperfectă…) le propune? Categoric, nu! Dar cei fără scrupule dintre politicienii români şi „agenturili” externe ne „aburesc” cu succes parţial.
Şi asta se întâmplă pentru că, în condiţiile de război, dictaturile sunt mai eficiente decât regimurile democratice. Pot impune legi drastice (recrutare obligatorie, blocarea informaţiilor şi a accesului cetăţenilor la ele, arestări şi condamnări ale celor „nesiguri” pentru regim şi chiar crime cu substrat politic!). În plus mobilizarea de resurse materiale sau financiare se face fără nicio consultare a specialiştilor măcar şi, sub motivul asigurării siguranţei interne, abuzurile se generalizează. În cazul democraţiilor (chiar „şchioape” cum avem, spre exemplu, în Ucraina!), vocea cetăţenilor şi a opoziţiei organizate (partide, ONG-uri etc.) se manifestă şi asistăm chiar la revocarea unor măsuri legislative considerate excesive şi nepotrivite chiar în caz de război. Dar „nu ardem cojocul” din cauza unui păduche…
Un guvern şi coaliţia politică care l-a „emanat” are nevoie, în timpul războiului, de mai mult decât „cenzura” opoziţiei. Cine poate susţine eficient şi cu rezultate bune administraţia centrală şi locală în astfel de condiţii excepţionale? Cred că rolul cetăţenilor, în general, dar mai ales al intelectualilor (umanişti sau tehnici) trebuie să fie solicitat, iar poziţiile lor luate în considerare. Alianţele din care facem parte (UE şi NATO) sunt o garanţie de primă importanţă, iar o corelare a politicii interne cu partenerii este absolut obligatorie. Această poziţie nu exclude cerinţe naţionale specifice României (solicitarea de investiţii în apărare, spre exemplu!). O politică de izolare („suveranism”?!?) ne transformă în victime (vezi vecinii)!
DAN STRUTINSCHI
Comentarii