Generaţiile noi de tineri tind să se particularizeze, după cum poate constata oricine, nu numai prin valorile preferate şi asumate, prin atitudini, modă vestimentară etc., ci şi în plan lingvistic, printr-un stil al comunicării marcat lexical şi chiar sintactic. Anglicismele, de pildă, au devenit, pentru adolescenţii şi tinerii de azi, un semn al integrării în satul global, cu bunele şi relele acestui fenomen. Ei îşi creează însă, prin utilizare tot mai largă şi preferenţială, după „legile” modei, şi anumite ticuri verbale, care „molipsesc” adesea şi persoane de dincolo de marginile fluide ale vârstei vizate.
Unul dintre acestea constă în introducerea în propoziţii, eventual la sfârşitul lor şi fără a intra în relaţii sintactice definibile, a cuvântului gen. Urmărind (în presă) apariţia lui, se poate observa existenţa mai multor grade de golire semantică şi de independenţă a sa şi, poate, chiar un proces evolutiv (sau involutiv, dacă nu-i agreem răspândirea). Iată câteva exemple:
- „Mi-e teamă de o intervenţie gen cutremur” (româniatv.net, 28 martie 2016); „telefoane primite de la PSD şi de la guvern gen Ce se întâmplă acolo?” (evz.ro, 10 martie 2017). Aceasta ar fi o primă etapă spre clişeizare, gen fiind aici o simplificare a eventualelor formule de genul, de tipul.
- „A zis ceva de genul.” (Antena 1, 17 mai 2016); „Era zece şi ceva, ceva de genul.” (Antena 1, 4 mai 2016). În ambele propoziţii rostite de nişte tineri, genul nu este urmat de nicio precizare / determinare.
- „Am tras un pic (din ţigară – n.m.), gen, dar oricum era prea haos.” (dintr-o conversaţie între eleve de liceu reprodusă în adevarul.ro, 26 octombrie 2013); „E foarte tare tricoul ăsta, e urban, aşa, gen.”; „Am fost la un eveniment epic, gen.” (aceeaşi sursă). Mai frecvent, gen, devenit tic verbal, e folosit la sfârşit de propoziţie / frază, el debarasându-se de un înţeles clar identificabil.
Într-un editorial din 2012, intitulat „Te iubesc – gen. Epic”, Cristian Tudor Popescu aprecia, referindu-se la tineri, că această „vorbă de-a lor, pusă la capătul propoziţiei” ar putea fi interpretată ca o „glaciaţie a sentimentelor”, un refuz de a se implica „într-un sentiment”, o formă de „a refuza vieţii orice şansă de a ieşi din producţia de serie” (gandul.info, 4 ianuarie).
Dincolo de aceste observaţii radicale (dar subtile), se poate afirma, de asemenea, că avem de-a face cu o modalitate de exprimare ce ţine, în proporţii greu de stabilit, de o tendinţă de simplificare a enunţurilor, de comoditate şi de modă.
I.NEDELEA
Comentarii