Trei decenii de la primul sezon al echipei de fotbal a Sucevei în primul eşalon valoric

Florin Cristescu, căpitanul Sucevei Maxima!

Vă mai aduceţi aminte de vremurile frumoase ale fotbalului din municipiul Suceava, când aproape nu era meci, chiar în Divizia B, la care tribunele Stadionului Areni să nu fie pline? Şi când echipa fanion a judeţului, CSM Suceava, promova pentru prima oară în Divizia A? Ei bine, începând de azi, în fiecare săptămână vom încerca să vă oferim câte un interviu cu unul dintre componenţii echipei de fotbal CSM Suceava care acum 30 de ani a evoluat pentru prima dată în Divizia A. Primul cu care vom începe acest periplu printre jucătorii de mare valoare ai fotbalului sucevean este căpitanul CSM-ului de atunci, Florin Cristescu.

Jucător cu viziune şi viteză de reacţie deosebite, Florin Cristescu a evoluat la început pe postul de fundaş dreapta, pentru ca mai apoi să joace şi în postura de libero. A debutat în fotbal la Minerul Gura Humorului în 1978, pentru ca după perioada stagiului militar, selecţionat fiind de Steaua şi detaşat la Victoria Craiova, să ajungă la CSM Suceava. Florin Cristescu a jucat 16 ani pentru echipa Sucevei, evoluând apoi un sezon la FC Bihor, după care şi-a încheiat cariera ca antrenor-jucător la Zimbru Siret.

Ce antrenori de calibru ai avut de-a lungul anilor?

– Trebuie să mărturisesc că eu am fost pregătit de tehnicieni de mare valoare, care m-au învăţat fiecare câte ceva. I-am avut ca antrenori pe Costică Rădulescu împreună cu Ion Buzoianu, pe Puiu Ionescu, Robert Cosmoc, Marin Alexandru, Costică Toma (fost portar la Steaua), Petre Dragomir, Florea Dumitrache, Ioan Sdrobiş, Vasile Simionaş şi Dinu Olaru şi Ioan Radu.

Care au fost meciurile din sezonul 1986-1987 când s-a reuşit promovarea?

– În primul rând, trebuie reţinut că înainte de 1990 pentru victorie se acordau doar două puncte, iar pentru remiză unu. Trei partide au fost deosebite şi au detaşat echipa noastră, CSM Suceava, de restul formaţiilor cu pretenţii. Primul a fost jocul din deplasare de la Farul Constanţa, unde am remizat, 2-2, şi Ticu Butnaru a dat un gol de senzaţie cu capul. Al doilea a fost meciul de pomină de la Poli Iaşi, în care Sfrijan a înscris unicul gol al întâlnirii. Iar apoi a urmat partida de acasă cu Brăila, când am câştigat cu 5-1.

Ai fost căpitanul echipei CSM Suceava ani de-a rândul. Ai fost selecţionat vreodată la loturile naţionale ale României?

– Am fost selecţionat în lotul olimpic, care trebuia să plece în Coreea, dacă ţin bine minte, dar a plecat Lorin Avădanei, pentru că eu m-am pregătit pentru facultatea de subingineri de la Suceava.

– Îmi aduc bine aminte că în singurul meu cantonament cu CSM Suceava, la Vatra Dornei, în 1985, eu fiind junior (Adi Pîrgaru – n. red.), am stat cu tine în cameră două zile pentru că Radu Caşuba avea ceva probleme şi reţin faptul că pe mine mă lua somnul instantaneu după efortul de peste zi, dar tu stăteai şi învăţai pentru examene. Cum a fost sezonul de pomină 1987-1988, când CSM Suceava a jucat pentru prima dată în Divizia A, şi ce meciuri le ai la inimă?

– Am avut o echipă deosebită în acel an, jucători de mare valoare şi talent. Jucaserăm împreună 5 ani şi arătam ca o formaţie omogenă şi completă. Aveam şi un centru de copii şi juniori puternic, iar din spate veneau tineri de mare viitor. Cine spune că se poate face performanţă de la o zi la alta se înşală amarnic. Cele mai frumoase meciuri din sezonul 1987-1988 au fost cele de pe stadionul Areni. Era incredibil să vezi tribunele arhipline cu 3-4 ore înainte de fluierul de start. Îmi aduc bine aminte că nu se putea circula prin tribune, atâta lume era la meciuri. Cele mai frumoase partide au fost primele două, cu FC Braşov şi la Sportul Studenţesc. A fost şi o chestie haioasă la jocul de debut în Divizia A. La început am jucat libero, un post deosebit. La FC Braşov, extremă stânga juca Magiun Barbu, fotbalist care era deosebit de tehnic şi la apogeul carierei. La noi, fundaş dreapta evolua Ionuţ Popa, căruia îi spuneau Ionci. Nea Simi şi noi l-am avertizat să stea aproape de „şarpe” că altfel îţi înnoadă picioarele. La golul dat de FC Braşov, Marin Barbu i-a pus părul pe bigudiuri lui Ionci, a centrat şi Terheş a marcat cu capul. La pauză, Ionuţ Popa a venit la mine şi mi-a spus: am copii acasă, mă face asta de comandă, nu vrei să revii fundaş dreapta? Zis şi făcut. La primul contact cu Marin Barbu, el s-a oprit pe pista de zgură a stadionului Areni. La al doilea el s-a trezit în acelaşi loc pe pistă şi am şi primit cartonaş galben, însă el s-a mutat pe extrema cealaltă. A venit golul marcat cu dreptul, din voleu, de Relu Buliga şi capodoperele lui Radu Caşuba, la al doilea gol el driblându-l ca în curtea şcolii pe regretatul şi respectatul Costică Ştefănescu. După victoria cu FC Braşov am jucat la Sportul Studenţesc. Ar fi trebuit să câştigăm, Radu Caşuba marcând două goluri splendide. Ţin minte cum Coco Butnaru l-a marcat exemplar pe Sorin Răducanu. Din păcate, arbitrul i-a împins puţin de la spate şi Coraş a înscris şi el de două ori. Aveam trei puncte după două partide şi de la Bucureşti ne-am întors la Suceava cu avionul. Ne aşteptau soţiile, suporterii, conducerea echipei la aeroportul Salcea, a fost un moment extraordinar.

De ce credeţi că nu a rezistat CSM Suceava şi a retrogradat?

– E destul de complicat. Elegant este să spun că nu am gestionat bine situaţia la acel moment şi am crezut că este de ajuns să joci bine pe teren şi că ne putem descurca singuri. Erau două străzi în acel moment şi noi nu am ştiut pe care să o alegem. Să nu uităm că în ediţia 1987-1988 Steaua era alcătuită pe scheletul echipei care cucerise Cupa Campionilor Europeni, Craiova avea un lot extraordinar, iar Dinamo îi avea ca atacanţi pe Cămătaru şi Vaişcovici. În jurul lui Dinamo „gravitau” atunci Victoria Bucureşti, Flacăra Moreni şi SC Bacău. La Moreni am primit gol dintr-un penalti inventat în prelungiri, după ce Lala s-a ciocnit de Doru Breniuc. La Bacău am pierdut din 11 metri după ce Şoiman a plonjat de lângă Ovidiu Ciobanu, iar cu Victoria Bucureşti am primit primul gol pe Areni după ce mingea depăşise linia de corner cu jumătate de metru. Am mai fost ciupiţi rău la Piteşti, unde am condus cu 1-0, la Timişoara, unde am condus cu 1-0, şi la Rapid Bucureşti, unde am primit gol dintr-un penalti acordat aiurea.

De la care partidă credeţi că s-a „rupt” ceva?

– Am jucat acasă cu Universitatea Craiova şi am pierdut, cu mare ghinion, cu 0-1, după ce am dominat clar meciul şi am avut şi două bare. Au apărut atunci zvonuri despre mobile şi alte chestii, la fel ca şi ideile privind bătaia din vestiar după jocul cu Poli Timişoara. Nimic nu a fost adevărat, dar aceste zvonuri ne-a „ros” pe interior.

Am avut în acei ani un conducător bun, Costică Alexa, iar în jurul echipei erau oameni puternici şi cu inimă mare. Îmi amintesc şi acum că secretarul Constantin venea la noi, ne încuraja, spunea o glumă, ne mai dădea un bon de benzină şi un Kent şi atmosfera era foarte bună.

Ai vreo amintire hazlie sau una interesantă din sezonul petrecut în Divizia A?

– Cea mai faină chestie a fost înainte de jocul cu Dinamo din Groapă. Ni se promiseseră în caz de victorie 15.000 de lei, iar antrenorul Jean Buzoianu ne ridica moralul cu expresii de genul „sunt nişte copaci, nu ştiu să dribleze nici un scaun”. Totuşi, eram avertizaţi de faptul că Vaişcovici era în mare formă, fiind şi în lotul naţional al României. Am întrebat atunci în vestiar cine poate să-l marcheze pe puternicul jucător dinamovist. Eugen State s-a oferit spunând că îl ştie şi au crescut în acelaşi cartier din Galaţi. Vaişcovici a marcat în acel meci, încheiat cu 9-1 în favoarea gazdelor, şase goluri. Pe la 7-0, Eugen State era înnebunit şi întreba: cine a marcat? Vaişcovici. Cum… că înainte era aici lângă mine? Luni, la refacere, Eugen State a venit la vestiar cu piciorul vânăt tot, ca semn al efortului depus în urmărirea lui Vaişcovici. Toţi am zis că omul suferă şi s-a zbătut. După duş însă, vânătaia a dispărut, colegul nostru se dăduse cu indigo pe picior…

A mai fost un lucru care ne-a distrat la ultima etapă de la Scorniceşti. Ne conduceau cu 1-0 şi, de bucurie, au început să cânte „trandafir de la Moldova”. Şi imediat am egalat. Atunci fanfara s-a calmat şi a dat-o pe cântece olteneşti. Oricum, după meci am fost la un restaurant incredibil pentru acea vreme, al lui Ceauşescu, cu o cupolă retractabilă, oricum, de vis, la invitaţia mai multor suceveni detaşaţi acolo de la fabrica Zimbrul.

 – Revenind la ce se întâmplă în prezent în fotbalul sucevean, cum comentezi că după Foresta lui Huţu nu se mai leagă nimic în fotbalul sucevean?

– Ce pot să spun, sunt dezamăgit şi, nu ştiu de ce, dar mi se pare ca sunt nişte interese ascunse. În prezent am mai multe grupe de copii şi juniori, dintre care una de 17-18 ani. Am discutat cu cei de la Foresta 2 Siret să joace pentru ei, iar pe parcurs să poată promova tineri şi pentru echipa mare. Am fost refuzat. Cu toate astea, încă mă zbat, am construit un teren la Moara pe banii mei şi ai unor colaboratori. Dar mă întreb: cum şi unde îi voi promova după ce termina junioratul? Şi mă mai întreb: cum e posibil ca într-un oraş şi un judeţ cu o mulţime de oameni superpotenţi financiar să nu se găsească măcar unul care să iubească fotbalul şi care să investească într-o echipă competitivă? Înainte erau alte condiţii, aveam asiguraţi banii de la întreprinderi, de la partid… Acum însă e mult mai greu. Şi mai grav e că mai nimeni nu se gândeşte nici la foştii fotbalişti, şi nici la generaţiile care vin din urmă.

 ADI PÎRGARU, DAN T. GÜRTESH

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: