Eternitatea fixată în Icoanele Voroneţului

Intelectual de excepţie, maica Elena Simionovici de la Voroneţ te cucereşte de fiecare dată prin echilibrul deosebit dintre diferitele faţete ale personalităţii sale: o monahie de vocaţie cu charismă inconfundabilă, dar şi un torent de cunoştinţe de specialitate pe un fond enciclopedic de cultură generală, furnizor de bune auspicii.

Cea de a şaptea lucrare semnată de maica Elena, intitulată simplu Icoane, ne conduce spre o realitate tulburătoare: eternitatea fixată în pictura Voroneţului „biserica mănăstirească zugrăvită bogat cu icoanele credinţei”.

Pagină după pagină, autoarea ne conduce cu discreţie spre una din cele mai importante şi în acelaşi timp mai paradoxale descoperiri: descoperirea icoanelor. Putem vorbi despre „o descoperire” deoarece, sub semnul marilor compoziţii, al întregului, Icoanele Voroneţului au rămas ascunse privirilor noastre ca linie, culoare, dar mai cu seamă ca semnificaţie spirituală. Priveam icoanele fără să le vedem; în mod curent ele reprezentau un obiect de admiraţie estetică, deşi liniile şi culorile lor concentrează o frumuseţe prin excelenţă spirituală. Prin cartea sa, maica Elena produce o răsturnare de valori: splendoarea Icoanelor Voroneţului este dată de măsura în care ele devin expresia transparentă a conţinutului spiritual pe care îl întruchipează.

Adresându-se oricărui om iubitor de frumos şi însetat de credinţă, lucrarea îşi delimitează cu eleganţă specificitatea domeniului abordat: nu este o prezentare a picturii Sfintei Mănăstiri, un album de artă şi nici nu ar putea fi pentru că prin pătrunderea în tainele acestor contemplaţii artistice şi mistice, descoperirea icoanei este în măsură să pună în lumină nu numai trecutul ci şi prezentul, mai mult chiar, viitorul, fiindcă imaginile prezentate nu reflectă o etapă din viaţa poporului român, ci semnificaţia ei perenă, chiar dacă aceasta rămâne vremelnic ascunsă sau se va fi pierdut cu desăvârşire. A o descoperi înseamnă a înţelege ce bogăţie şi ce valenţe necunoscute lumii de azi zac în sufletul românesc al artiştilor care au realizat icoanele Voroneţului, ridicând astfel un autentic şi inspirat cânt de slavă şi rugă.

Pe fondul acestei atitudini, „grila de lectură” propusă de autoare pentru pătrunderea în intimitatea „icoanelor Voroneţului” cuprinde prezentarea succintă a fiecărei icoane: cuvântul se adaugă descoperind imaginile („pentru cei care nu au fost la Voroneţ şi le va cădea în mână această carte”) şi explicaţia teologică a icoanelor întemeiată pe texte patristice („trebuie să ne amintim cum s-au petrecut faptele”, „ce spun Sfinţii Părinţi despre această întâmplare”).

Pentru că la Voroneţ culoarea şi sunetul sunt într-o tainică întregire, icoanele înfăţişându-se ca o transpunere în imagini a cântării Bisericii ortodoxe, pentru a înţelege mai adânc şi cu ochii sufletului îndemnul izvorât din privirea Icoanelor, autoarea citează, „pentru cei pe care nu i-a prins vremea la o slujbă de priveghere”, fragmente din cântări ce au puterea de a ne înălţa şi conchide: „În Biserica slavei Tale stând, în cer a sta ni se pare; Născătoare de Dumnezeu, ceea ce eşti uşă cerească, deschide nouă uşa milei Tale… Să o rugăm pe Maica Domnului nostru Iisus Hristos să ne deschidă şi nouă, celor ce ostenim cu înţelegerea acestor cuvinte, poarta cerului” (p.85). Ca unul care a avut onoarea de a participa la miracolul slujbei de la miezul nopţii, pot să vă asigur că în atmosfera mirifică, creată de rugăciunile rostite cu nădejde şi dragoste, simţi în preajmă ca o adiere blândă binecuvântarea Sfinţilor de pe Icoane.

Fiecare secvenţă a cărţii se construieşte prin intermediul unor „riguroase lentile perceptive”. Rigoarea autoarei ajută la descoperirea adevărului, iar sinceritatea o face să-l rostească cu francheţe, nu cu răceală şi indiferenţă pretins obiectivă. Reamintim că regulile pe care le stabileşte Dimitrie Gusti pentru observarea directă fac din aceasta o observare participativă („avem putinţa de a cunoaşte realitatea prin participare, prin trăire, prin experienţă personală, în mod direct, prin intuiţia obiectivă”).

Din paginile cărţii maicii Elena putem identifica linii de forţă pentru un posibil model viabil în această lume aflată într-o disperată criză valorică – o finalitate formativă ce poate fi privită şi ca o continuare şi împlinire a unui destin didactic de excepţie:

– „Ţinând pavăza credinţei în Dumnezeu, monahii resping prin ea tot gândul necredinţei; întinzând sabia duhului, aruncă toată voia lor ce se apropie de ei; îmbrăcaţi în platoşele de fier ale blândeţii şi ale răbdării, resping prin ele toată ocara şi înţepătura şi săgeata cuvântului. Ei au şi coiful mântuirii care este acoperământul Întâistătătorului prin rugăciune. Un picior îl întind spre slujire, iar celălalt îl ţin nemişcat în rugăciune. Prin slujire sunt în mişcare, prin rugăciune stau nemişcaţi, uniţi în Dumnezeu. Prin ascultare desăvârşită îşi pun sufletul în mâna lui Dumnezeu. Părintele D. Stăniloae precizează că «vieţuirea călugărească nu e o vieţuire stearpă, ci ea creşte în conţinut ca un pom înalt şi stufos. Ea creşte din rădăcina desprinderii de cele trupeşti; pe nepătimirea ei de multe feluri, ca pe nişte ramuri ale lipsei de egoism, odrăslesc rodurile virtuţilor ca tot atâtea dăruiri ale vieţii proprii lui Dumnezeu şi altora, dăruiri însufleţite de iubire şi culminând în iubirea ce îndumezeieşte pe cel ce se dăruieşte. Sunt roduri ce susţin în suflet o bucurie curată şi neîntreruptă, care nu e bucuria de lucrurile şi succesele lumii, mereu întrerupte de lipsa acestor lucruri şi succese sau fără o plinătate de substanţă»”. (p.198)

– „Spuneam undeva că la Mănăstire m-au condus, în egală măsură, din meseria pe care o aveam, Psalmii lui David şi Filocaliile. Deci în amintirea acelor vremi de ceaţă sufletească am ales a scrie acum, aici, despre Icoana Sfântului Prooroc David. Dacă această carte va ajunge şi în mâna unui creştin care nu a avut niciodată o Psaltire, îl rog să aibă răbdare şi să citească câteva pagini din Cuvântul Sfântului Vasile cel Mare, publicat în orice ediţie a Psalmilor”. (p.134)

– „Poate mulţi închinători nu au în minte aceste înalte gânduri când ajung în faţa Icoanei Mântuitorului aşezată pe Catapeteasmă, dar simt toţi privind-o cu evlavie că ei sunt invitaţi pentru o călătorie în cer. Pentru câteva clipe se despart de grijile acestei lumi şi doresc să fie numai cu Mântuitorul, căruia îi spun gândurile lor amare sau nădejdile lor tainice. Şi chipurile lor se luminează, fără ca ei să fie conştienţi de acest fapt, se transfigurează de bucuria de a se fi rugat, închinat Mântuitorului”. (p.59)

– „Icoanele Voroneţului ne cheamă de peste veacuri ca să ne purtăm Crucea spre izbăvire de întunericul necredinţei şi de legătura păcatelor. Din contemplarea lor, noi creştinii de azi înţelegem că trebuie să ne mutăm de pe Tabor (când avem o rară bucurie duhovnicească) pe Golgota, dacă vrem să ne mântuim. Nimeni nu se poate mântui fără durere, după cuvântul Psalmistului: Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie? Paharul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi chema (Ps.115,3-4). Trebuie să primim şi paharul amărăciunii şi aşa să-L urmăm pe Hristos de pe Tabor pe Golgota, pentru că nimeni nu se poate mântui numai cu bucurii”. (p.47)

– „Misterul Maicii Domnului ne invită la redobândirea capacităţii de a ne minuna în faţa minunii. Maica ascultă, dar pare că şi vorbeşte, iar cuvintele ei izvorăsc din ascultare. Cântarea cuvintelor Ei face din Ea glasul întregii creaţii, care laudă neîncetat această minune de nepătruns cu mintea noastră cea limitată raportată la nemărginirea înţelepciunii dumnezeieşti, observa părintele Nyssen comentând Icoana de la Voroneţ”. (p.101)

– „Cuvântul mândrie este motiv de meditaţie şi pentru viaţa noastră cotidiană. Câte neînţelegeri, nemulţumiri, nedreptăţi şi hrăpiri nu au loc în fiecare zi datorită mândriei. Câtă bucurie, dreptate şi generozitate n-ar exista între oameni dacă ei ar avea înţelepciunea şi puterea de a se scutura de acest tiran al sufletelor, care este mândria!” (p 65-66)… „Îndemnând spre cea mai aleasă virtute, fără de care nici un suflet nu se poate mântui, Sfântul Antonie suspina zicând: Am văzut toate cursele vrăjmaşului întinse pe pământ şi suspinând am zis: oare cine poate să le treacă pe acestea ? Şi am auzit un glas, zicându-mi : „Smerenia!” (p.196),

– „Icoana de pe tetrapod, de proporţii reduse comparativ cu cea de pe Iconostas, este rodul harului unui pictor şi al unui teolog contemplativ îngemănaţi fericit într-un singur om. Sfântul are un chip de o frumuseţe fără egal, iar în privire i se citeşte nesfârşita iubire pentru Hristos. Închinătorii sau turiştii străini ce zăbovesc în faţa acestei Icoane sunt fascinaţi de frumuseţea şi expresivitatea ei. Mulţi dintre străinii care au fost atinşi sufleteşte de această minunată Icoană mi-au mărturisit că ar reveni în România, din îndepărtatele lor ţări, numai pentru a revedea Icoana Sfântului Gheorghe de la Voroneţ… Pilda vieţii acestui mare mucenic ne face şi pe noi, cei de azi, să ne rugăm pentru a putea ogorî inimile noastre cu plugul adevăratei credinţe, aducând grâul pocăinţei, ca să secerăm spicul dreptăţii întru Hristos lucrătorul sufletelor noastre”. (p.161)

– „Tot ceea ce au ascultat închinătorii privind pictura de pe peretele Sfintei Mănăstiri Voroneţ se poate conchide cu Troparul Sfântului Nicolae: Îndreptător credinţei şi chip blândeţelor, învăţător înfrânării te-a arătat pe tine turmei tale adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai câştigat cu smerenie cele înalte, cu sărăcia cele bogate. Părinte Ierarh Nicolae, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.”(p.186)

Din păcate nu numai vremea şi-a pus neiertătorul semn asupra icoanelor Voroneţului. Fără accente didacticiste explicite, dar cu amărăciune, cartea maicii Elena vorbeşte şi de alt tip de relaţionare cu icoanele sfintei mănăstiri:

-„Nu putem încheia fără a exprima tristeţea pentru Icoana Schimbării la Faţă din Sinaxar. Aşezată în primul rând de jos, luna august, chiar lângă intrarea în pridvor, a fost la îndemâna tuturor necredincioşilor spre a o zgâria. Ne doare când o privim, ne doare fiecare scrijelitură, ne întristează fiecare nume de român încrustat pe ea. În mandorlă, străjuit de raze, Mântuitorul binecuvântează pe toţi creştinii ce intră în Biserica noastră. Să nădăjduim că în marea Sa iubire îi va fi iertat pe cei care nu au avut respect pentru Icoana Sa şi va fi rostit, ca pe Golgota, rugăciunea de iertare pentru cei care nu ştiau ce fac.” (.p.37)

-„Povestind ascultătorilor tulburătoarea minune ilustrată în Icoană, le arăt cu tristeţe şi scrijeliturile, şi numele acelor trecători care nu au avut evlavie pentru Icoana Maicii Domnului, nici credinţă în rugăciunile ei. Cum în marea Sa milostivire a făcut sănătos pe profanatorul ale cărui mâini fuseseră tăiate cu sabia îngerului nevăzut, să nădăjduim că îl va fi iertat şi pe trecătorul care, din neştiinţă sau din întunecarea cunoştinţei, a făcut acest gest.” (p.96)

Prin bogăţia informaţiei şi redispunerea ei în spirit interpretativ creator, monahia Elena Simionovici se dovedeşte şi prin această nouă carte „un autor” în sensul veritabil al cuvântului oferindu-ne nu numai o contribuţie de referinţă la studiul modern al iconografiei medievale, ci şi un exemplu relevant de angajare în spaţiul real al educaţiei conducându-şi cititorul spre redescoperirea dintr-o nouă perspectivă a universului spiritual al icoanelor Voroneţului. Rezultatul strădaniei Cuvioşiei Sale este o carte care posedă caracteristici congruente cu cele ale aspiraţiilor noastre, o carte ce poate fi alternativă faţă de alte tentaţii ale momentului. Aş adăuga şi faptul că în cazul acestei cărţi asistăm la crearea şi promovarea unui sincretism de factură livrescă, expresia invenţiilor creatoare ale celor de la Editura Muşatinii implicaţi în construcţia ei (redactori, graficieni, tehnoredactori, tipografi etc.), precum şi a celor care promovează în câmpul artistic această întreprindere culturală.

Parafrazând o afirmaţie dragă autoarei, aş spune „cu adevărat este vorba de o carte ce merită citită îngânând în minte o rugăciune de laudă”(p.80), cu atât mai mult cu cât ea este încă un argument pentru vocaţia culturală renăscută în Sfânta Mănăstire Voroneţ: promisiunile resurecţiei admirate în icoanele Voroneţului se transformă într-o realitate tangibilă prin efortul măicuţei stareţe, stavrofora Irina Pântescu, căreia monahia Elena Simionovici, „cu adâncă recunoştinţă şi fiiască dragoste”, îi dedică această nouă carte. Se dovedeşte încă o dată că omul sfinţeşte locul, hrănind prin bună zidire sentimentul profund pentru moştenirea lăsată de Sfântul Daniil.

CARMEN CORNELIA BALAN

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: