Din păcate, nici manifestanţii din stradă, nici jurnaliştii obiectivi nu consideră că la Palatul Victoria ar fi o guvernare în adevăratul sens al cuvântului. Şi nici nu poate fi altfel de moment ce nicio măsură economică serioasă nu a fost luată de la instalarea guvernului Grindeanu, la fel cum sectoare vitale ale societăţii româneşti plutesc în ceaţă ori, şi mai rău, singurele „reforme” sunt restauraţia vechilor cadrişti şi încercarea de deturnare a bătăliei cu corupţia, în concepţia majorităţii actuale, o simplă „vânătoare de vrăjitoare” a neamţului Klaus Iohannis, şeful poliţiei politice şi al Binomului.
Zic unii jurnalişti că guvernarea se zbate între a fi şi a nu fi şi, cu toate acestea, triumfalismul şi aroganţa nu lipsesc nicidecum, aşa cum nu au lipsit niciodată din guvernările stângii. Priviţi numai ce se întâmplă în domeniul relaţiilor externe: după o întâlnire protocolară între Teodor Meleşcanu, ministrul nostru de Externe, şi ambasadorul Federaţiei Ruse, Valeri Kuzmin, presa de casă a PSD a început să jubileze că, în sfârşit, România îşi resetează relaţiile cu vecinii noştri din Est, aşa cum fac cică şi alte ţări europene, fiind pusă în discuţie apartenenţa la NATO şi UE… Pentru care cuvântul „iresponsabilitate” mi se pare prea blând.
În schimb, valul de schimbări tactice la vârful UE şi CE nu interesează pe nimeni, ceea ce va face loc unor decizii peste capul României. Deoarece, în afara preşedintelui Iohannis, preocupat de Brexit, de un răspuns comun la problemele ridicate de alegerea lui Donald Trump, răspuns care nu poate fi decât întărirea coeziunii, a capacităţii de apărare a ţărilor integrate în UE, Executivul nostru nu e capabil de nicio reacţie constructivă.
Fireşte, activiştii actualei majorităţi de guvernământ vor contrazice realitatea şi concluziile de mai sus, aducând vorba despre vizita întreprinsă zilele trecute de prim-ministrul României, Sorin Grindeanu, la Bruxelles, în care a avut contacte „fructuoase” cu mai multe personaje la vârf, numai că întrevederile sale n-au vizat programe şi proiecte româneşti, ci au încercat să justifice abuzurile legislative ale actualei majorităţi şi să motiveze pro domo amplele proteste din faţa Palatului Victoria.
Şi este aşa deoarece în conferinţa de presă, alături de oficialul nostru, nu au apărut nici Jean-Claude Juncker, nici Donald Tusk, cum se întâmplă de obicei, semn că derapajele guvernului român n-au putut fi trecute cu vederea, de aceea dl Grindeanu s-a angajat să rezolve rapid situaţia critică a ordonanţelor buclucaşe şi a mulţimilor din stradă.
Iar acasă situaţia nu este deloc roză: niciunul dintre personajele compromise ale actualei puteri nu are absolut nimic să-şi reproşeze, nimeni nu face pasul în spate, din contra, atacurile lor asupra justiţiei şi a lui Iohannis s-au înteţit, iar mediile care scot la iveală noi şi noi dovezi ale vinovăţiei lor sunt cică mincinoase, sunt văzute ca atacuri împotriva statului de drept şi a cetăţenilor cinstiţi din această ţară căzută, iată, sub papucul străinilor şi al multinaţionalelor.
Poziţia prim-ministrului nostru însă a fost subminată chiar de cel ce l-a adus în fruntea Guvernului: ce calitate de şef al Executivului e aceea când trebuie să ceară aprobare de la liderul suprem, Liviu Dragnea? Ce se poate discuta cu un astfel de şef de guvern altceva decât să-i transmită liderului de facto al guvernului ce au cerut mai-marii Europei? Calitatea de locţiitor este şi adevăratul motiv pentru care nu a primit un „to do list” scris, asemeni înaintaşului său, Victor Ponta. Iar aceasta este una dintre cele mai nedemne situaţii apărute la vârful politicii noastre după revoluţie.
Nu este cazul nici să-l compătimim pe Sorin Grindeanu. În fond, ştia din capul locului care-i sunt limitele şi limitările funcţiei. Este din acelaşi aluat ca şi ceilalţi: declară la Bruxelles că OUG 13 a fost o greşeală, de aceea a şi retras-o, dar, ajuns acasă, consideră că era corectă, numai proasta comunicare fiind la originea protestelor din stradă. Odată cu care speranţele mele apropo de Guvernul Grindeanu s-au prăbuşit aşa cum s-au prăbuşit şi speranţele străzii.
Comentarii