Pe deal

..Spre a urca pe dealul Bulaiului, mai întâi, din şoseaua Sucevei, cobori o vale. Apoi, pe cărarea uşor sinuoasă, adulmecat de un căţel curios să ştie ce porţi în rucsac, pe lângă lumânări stinse şi grămăjoare de mărunţiş, ajungi între zidurile bisericuţei vechi de mai bine de jumătate de mileniu, spre a te înfăşura în raze de soare, în linişte şi în pace. Ridicându-se, două domnişoare aflate acolo în rochiţele lor cele mai bune, una rozie, alta violetă, tocmai îşi cercetează genunchii. Sprijinindu-se-n braţe tatuate până la coate, un bărbat cu păr cărunt şi lung, aşa cum se mai purta, cu atitudine de răspăr, la sfârşitul anilor ’80, tocmai le întrece pe trotuarul neted, altul decât cel de odinioară, precum, primenită, aşteptându-şi îndată musafirii de an de an, într-o părere alta pare a fi şi bisericuţa. Sau, mai curând, împrejurimile, deşi, ca întotdeauna, spre apus, calme, vezi obcini. Dar mai aproape, din ce în ce mai aproape, dincolo de adormite stâne şi două turme în lentă mişcare, un rând de case opulente, cu arhitecturi aproape extravagante, îţi spun sigur că lumea e pe cale a se preschimba uite-aşa, exact după aceste tipare. Iar între ziduri, pe poarta deschisă, şi ea asemeni lumii celei noi, zăreşti o şosea suspendată, măreaţă şi pustie, (încă?) inutilă. Un drum care se duce fără a şti unde se duce, dacă se duce.