– 10 iulie 1966 –
În anul 1966, în zilele de 3-10 iulie, Mănăstirea Putna a serbat 500 de ani de la întemeiere.
A fost un eveniment cu caracter patriotic şi naţional, un moment de deschidere a relaţiilor dintre Biserică şi Stat, care a asigurat, vreme de câţiva ani, o mai mare libertate pentru românii care doreau să viziteze mănăstirile şi locaşurile sfinte .
S-a întâmplat acum 50 ani. În data de 10 iulie 1966, Mănăstirea Putna a serbat 500 de ani de la punerea pietrei de temelie, eveniment înscris în calendarul sărbătorilor internaţionale UNESCO. Spune Letopiseţul Ţării Moldovei: „În anul 6974 [1466], iulie 10, al zecelea an al domniei sale, au început Ştefan vodă a zidi mănăstirea Putna, întru slava lui Dumnezeu şi a Preacuratei Maicii Sale, Fecioarei Maria”. Putna era una din cele mai vechi 10 mănăstiri din România, şi prima ctitorită de Ştefan cel Mare. Cultul românilor pentru personalitatea şi epoca lui Ştefan cel Mare, precum şi devoţiunea pentru Mănăstirea Putna ca loc de cultură şi spiritualitate românească au făcut din acest moment un eveniment naţional. Câteva din odoarele brodate ale Putnei făcuseră deja impresie peste hotare, la expoziţiile itinerante de artă medievală din 1965-66, de la Edinburgh, Cardiff, Londra, Paris şi Stuttgart. Ţinând cont de aceste precedente, liderii comunişti ai României de atunci au dorit ca această serbare să reprezinte pentru Occident un semn al normalizării relaţiilor Biserică-Stat. Era anul în care regimul Ceauşescu adoptase comunismul-naţionalist, încercând să se desprindă de linia ideologică a Moscovei, iar unul din mijloace era promovarea cultului eroilor neamului – Ştefan cel Mare, Mircea cel Bătrân, Mihai Viteazul, Horea şi alţii. Chiar dacă regimul a încercat o prezentare secularizată a imaginii lui Ştefan cel Mare şi a operei sale, ruptă de credinţa şi viaţa duhovnicească, emoţia şi evlavia zecilor de mii de pelerini au avut cu adevărat duh de închinare, de recunoştinţă către cel care devenise o icoană a neamului românesc. Împreună cu comemorările din 1957 (500 de ani de la urcarea pe tron a lui Ştefan cel Mare) şi 1975 (500 ani de la victoria de la Podul Înalt), serbarea Putna 500 se poate spune că a fost o pregătire sufletească pentru canonizarea oficială a lui Ştefan cel Mare, în 1992, ca sfânt apărător al neamului.
Faptul în sine că a putut avea loc o serbare naţională a românilor în anii ’60, la o mănăstire, după decretul din 1959 care obligase călugării şi maicile să părăsească viaţa monahală, era o provocare pentru regimul comunist de a-şi regândi poziţia faţă de eroii şi sfinţii neamului îngropaţi în mănăstiri. Fără o referinţă la trecut, la modele, la mari fapte istorice, conducătorii de atunci ai României nu ar fi avut pe ce să susţină ideea luptei pentru independenţă, şi ar fi pierdut orice legitimitate. De aceea, la 22 mai 1966, la Putna a avut loc vizita lui Nicolae Ceauşescu, Gheorghe Apostol, Emil Bodnăraş şi alţi lideri comunişti, întâmpinaţi de mitropolitul Iustin Moisescu. Stareţ era arhimandritul Gherasim Cucoşel (1962-1977), viitorul episcop de Rădăuţi, secondat de cei doi ghizi, ieromonahul Iachint Unciuleac (viitorul stareţ, 1977-1992) şi ieromonahul Pimen Zainea, care va deveni în 1991 arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor. Ei consemnează emoţia şi impresia puternică pe care le-a făcut-o liderilor comunişti mormântul lui Ştefan cel Mare şi muzeul cu odoare de 500 ani. Ceauşescu, auzind programul vizitării, ar fi rostit: „ne supunem tuturor rânduielilor omeneşti şi dumnezeieşti”, iar în faţa hărţii Moldovei din muzeu, a îndemnat ghidul: „aici mai lipseşte ceva, să se pună cetăţile de pe malul Nistrului”. Către sfârşit, Emil Bodnăraş s-a adresat şi el ghidului: „zi mai departe fără teamă Doina lui Eminescu şi explică elevilor şi studenţilor la harta Moldovei aşa cum ai făcut-o până acum”. La plecare, delegaţia a lăsat o însemnare în Cartea de Oaspeţi a mănăstirii: „Cu adâncă emoţie am vizitat Mănăstirea Putna, unde se află lăcaşul de veci al celui ce a fost gloria Moldovei – Ştefan cel Mare, erou legendar. (…) Împlinirea a 500 de ani de la zidirea acestei mănăstiri este un nou prilej de a cinsti minunatele tradiţii patriotice ale poporului român”.
Vizita delegaţiei comuniste la Putna a fost un semnal tacit că de acum înainte românii pot vizita mănăstirile în mai multă libertate. Încurajaţi, tot mai mulţi oameni au început să vină către locaşele de cult, să redescopere tradiţiile, patrimoniul, cultura spirituală pe care ele o tezaurizau. Momentul 22 mai a reprezentat totodată debutul unui jubileu Putna 500 pe plan naţional. La Suceava, Direcţia Arhivelor Statului şi Muzeul Regional au organizat o expoziţie de documente şi materiale arheologice aparţinând epocii lui Ştefan cel Mare, iar Academia R.S.R. şi filiala sa de la Iaşi au ţinut şedinţe festive. În revista Mitropolia Moldovei şi Sucevei, sub acelaşi semn Putna 500, a apărut un grupaj de articole valoroase dedicate arhitecturii, broderie şi manuscriselor de la Putna, semnate de Ştefan Balş, Corina Nicolescu, Victor Brătulescu, Pr. Scarlat Porcescu. O altă lucrare deosebită a fost monografia Pr. Prof. Gheorghe Moisescu, parohul bisericii ortodoxe române din Viena: „Mănăstirea Putna. La 500 de ani de la întemeiere. 1466-1966”. Cu text bilingv, în română şi germană, lucrarea s-a dorit a fi un omagiu adus de la Viena Mănăstirii Putna, din acelaşi loc de unde Mihai Eminescu, împreună cu Ioan Slavici şi A.D. Xenopol, membrii societăţii academice „România Jună”, au născut gândul serbării de la Putna din 1871.
Între toate aceste manifestări, şi serbarea de la Putna – până atunci nesigură – a devenit o certitudine. Corespondenţa mănăstirii legată de pregătirile serbării a început să se intensifice. Stareţul Gherasim Cucoşel a comandat o placă nouă de marmură pentru amintirea congresului studenţesc de la 1871, precum şi una pentru bustul lui Eminescu din incintă, cu versurile: „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie… La trecutu-ţi mare, mare viitor!”. Cu ocazia evenimentului, bustul avea să fie mutat din grădina alpină în partea de răsărit a bisericii, unde se află şi în prezent. Sub imperativele vremii, s-a luat hotărârea ca serbarea să se împartă în două momente: duminică, 3 iulie, urma să aibă loc serbarea religioasă, comemorând 462 de ani de la moartea lui Ştefan cel Mare, ctitorul mănăstirii, iar următoarea duminică, 10 iulie, să se desfăşoare aniversarea a 500 ani de la întemeierea Putnei, la care aveau să participe mai mulţi lideri ai partidului comunist. Ca personal ajutător pentru ambele serbări a fost delegat un grup de călugări şi maici de la mănăstirile din Moldova: Vitalie Iordache de la Sf. Ioan cel Nou, Spiridon Guriţă de la Bistriţa, şi monahiile Tecla Târnoveanu, Xenia Tudorică, Veronica Toma, Platonida Rusu de la Suceviţa, Moldoviţa, Dragomirna, Agapia, Varatec şi Bistriţa.
Comemorarea din 3 iulie 1966, la 462 de ani de la moartea ctitorului, a lăsat puţine urme în presa vremii. În dimineaţa acelei duminici, în prezenţa a mii de credincioşi, „la bătaia clopotului din turnul cel vechi, s-a deschis ceremonia tradiţională, prin cortegiul de clerici şi prelaţi ai tuturor mănăstirilor Moldovei”. Din partea conducerii de stat, a fost prezent doar Mircea Neicov, reprezentantul Departamentului Cultelor de pe lângă Consiliul de Miniştri. În biserica mănăstirii s-a ţinut o slujbă de pomenire condusă de mitropolitul Iustin Moisescu, secondat de vicarul Mitropoliei, preotul Scarlat Porcescu. Din cuvântul mitropolitului, profesorul Victor Brătulescu a rezumat în Cartea de Oaspeţi: „Înaltul ierarh a zugrăvit în culori vii chipul marelui Domn: conducător de oşti, biruitor în războaie, ocrotitor al culturii şi artei româneşti, îndemnând pe cei de faţă să ţie trează în minte şi să transmită urmaşilor amintirea lui Ştefan Vodă cel Mare şi Sfânt”. Nu se puteau spune mai multe lucruri la nivel oficial. Neoficial, atmosfera în rândul credincioşilor a păstrat căldura şi evlavia caracteristice. Anghel Popa, un vizitator marcat de cuvintele de pomenire şi de solemnitatea momentului, nota la orele serii: „Nu mă-ndur să plec de lângă ziduri. E linişte mare în lucruri, în oameni, în văzduhurile lumii. Am ascultat, în mijlocul poporului strâns aici, lecţia Putnei şi mi s-a părut că niciodată, timp de 500 de ani, ea n-a fost ascultată cu mai multă evlavie şi cu mai multă încredere”.
În centrul atenţiei a stat însă serbarea de la 10 iulie 1966 – Putna 500, cu delegaţi ai conducerii de stat, cu mult mai mulţi participanţi şi cu întreaga atenţie a presei. O condică a mănăstirii consemnează numărul total de vizitatori pe luna iulie la 113.490, dintre care 80.000 veniţi numai pentru serbare. Din străinătate, cei mai mulţi vizitatori au fost din Franţa – 348 şi Germania – 163. În dimineaţa de duminică, 10 iulie, la Putna era un freamăt general: „Deşi e încă destul de dimineaţă, localităţile sunt pline de lume. Pe largile uliţe ale Horodnicului, Gălăneştilor, Vicovului, în faţa porţilor meşteşugit încrustate cu motive populare, sclipesc albele costume ale mândrului port bucovinean. Trec în goană maşini mici din toate regiunile ţării, camioane grele ducând formaţii artistice, autobuzele elegante ale ONT «Carpaţi», cu turişti din regiune şi din ţară. La intersecţii, indicatoarele arată sensul unic al circulaţiei acestui uriaş fluviu: Putna”. Pe platoul din faţa mănăstirii s-a organizat o mare adunare populară. Au fost prezenţi în mod oficial lideri de partid ai Regiunii Suceava (E. Bobu, V. Potop), ai Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă, ai Comisiei Naţionale pentru UNESCO şi ai Departamentului Cultelor (Mircea Neicov). Soborul de clerici a fost condus de mitropolitul Moldovei, ÎPS Iustin Moisescu, împreună cu pr. vicar Scarlat Porcescu şi pr. inspector Teodor Bodnar. Pe lângă ei, tineri şi însufleţiţi, amintind de vechii membri ai României June, un grup de scriitori şi studenţi conduşi de Geo Bogza. Unul din ei era poetul Ioan Alexandru, care a ţinut din proprie iniţiativă un discurs la bustul lui Eminescu, înainte de masa oficială. Nu s-au consemnat propriu-zis discursurile demnitarilor la serbare, dar Adunarea s-a încheiat cu un Simpozion de evocare a personalităţii şi a operei culturale a lui Ştefan cel Mare.
După Simpozion, delegaţii autorităţilor „au vizitat biserica cu mormântul ctitorului şi au cercetat colecţiile de artă veche religioasă şi feudală [muzeul]”. La masa oficială, unde atmosfera s-a dorit mai reţinută, scriitorii şi studenţii conduşi de Geo Bogza, „care mai de care s-au apucat, inspiraţi, pe şerveţele de masă să scrie poezii”. Inima serbării a rămas emoţia zecilor de mii de pelerini aşezaţi la poalele Dealului Crucii, de unde, după tradiţie, Ştefan cel Mare a tras cu arcul pentru a alege locul bisericii Putnei. Aici, în după-amiaza zilei, a avut loc un spectacol folcloric susţinut de peste 1.500 de artişti amatori din comunele Marginea, Iaslovăţ, Frătăuţii Noi şi din oraşele Rădăuţi şi Siret. Corul sătenilor din Putna a interpretat cântece patriotice. Jubileul s-a încheiat seara, când pe culmea aceluiaşi deal au fost aprinse cinci uriaşe focuri, simbolizând cei 500 de ani de la întemeierea mănăstirii. Televiziunea Română şi Studioul „Al. Sahia” au făcut filmări în ziua serbării, în „vederea unui jurnal special despre Mănăstirea Putna”, material documentar de interes deosebit, care însă nu a parvenit Mănăstirii Putna.
Astfel s-a încheiat oficial serbarea din 10 iulie 1966. Cum era şi firesc, evenimentul a produs multă emoţie în mediul bisericesc, lăsând să se întrevadă speranţele unor serbări asemănătoare cu cea de la Putna. Stareţul Putnei era felicitat de vicarul Episcopiei Râmnicului şi Argeşului, care scria: „Noi purtăm în suflet aceleaşi sfinte simţiri pentru celălalt cavaler al creştinătăţii din sudul patriei noastre – Mircea cel Mare – de la sf. mănăstire Cozia, de la întemeierea căreia, în anul 1986, se vor împlini 600 de ani”. S-a păstrat şi omagiul adus de reprezentanţii Bisericii Ortodoxe Armene evenimentului, conduşi de episcopul Dirarir Mardichian: „Mărire acestui solemn şi istoric locaş al poporului român, catedrală pentru rugăciune, care timp de secole a fost un mare centru cultural. Noi, în calitate de şef al Bisericii Armene din Bucureşti, ne închinăm cu smerenie şi sărutăm pietrele cioplite şi sfinte ale acestei mănăstiri”.
Se poate spune că serbarea de la Putna, din 10 iulie 1966, a fost un eveniment pentru sufletul şi identitatea românească. Ea a produs în mod necesar o deschidere în relaţia dintre Biserică şi Stat, încurajând în anii următori pelerinajul liber al românilor la locaşurile sfinte, la eroii şi sfinţii neamului. Deşi nu s-a putut desfăşura în aceleaşi condiţii de libertate ca serbările din 1871, 1904, 1926, iar mesajul ei a fost supus ideologiei comuniste, spiritul ei adevărat s-a păstrat în inima zecilor de mii de pelerini obişnuiţi, în cuvintele lăsate de ei în cărţile de oaspeţi. Acolo, Ştefan şi Putna apar ca icoane crescând mereu în conştiinţa lor. Cuvântul de final li se cuvine, ca, poate, cea mai reprezentativă formă de memorie a serbării Putna 500:
„La freamătul veacurilor, la chemarea eroilor neamului românesc, astăzi 10 iulie 1966, poporul român cinsteşte, unit în cuget şi-n simţiri, pe unul din cei care s-au zămislit pentru fiinţarea şi fiinţa lui, pe Ştefan Vodă al Moldovei” (I.S., Bucureşti, 10 iulie 1966).
„Sunt profund impresionată de amintirea invincibilului Ştefan, adevărată coloană infinită ce desparte istoria neamului românesc în două părţi: «după» Ştefan şi «înainte» de Ştefan” (Mihaela Ieremia, elevă, 13 iulie 1966).
„În umbra mănăstirii-simbol, te simţi în intimitatea istoriei şi nu dominat de ea. Putna e construcţie spirituală din inimile noastre, iar nu linia uriaşă a piramidelor de aiurea” (Diac. Şt. Milea, iulie-august 1966).
Comentarii