Apărut la Editura Junimea, Iaşi 2016, volumul lui Ion Paranici, Mersul înserării, completează seria celorlalte cărţi: Vă sînt anotimp, 1999, Fiecare zi o pasăre împuşcată, 2001, Cerneala căzută pe gânduri, 2007, Drum prin insomnii, 2015, atât prin profunzimea meditaţiei, cât şi prin armonia versurilor.
Alcătuit din trei capitole distincte (Focul aleargă, Vremea din oameni, Din neam de cuvinte) volumul, în întreaga lui componenţă, este o mărturisire de credinţă a gândurilor poetului despre rostul poeziei, despre puterea cuvântului, despre sensul existenţei umane.
Dacă acceptăm metafora titlului, poezia ne trimite spre înţelepciunea senectuţii – înserare. Dar nu o senectute oricum, ci cercetată de întrebări grave asupra vieţii care a trecut şi a roadelor ostenelilor noastre sufleteşti şi ale minţii: „Vremea-i a-ntrebărilor mărunte”, care numai mărunte nu-s, pentru că poetul grav, cerebral, Ion Paranici dă un răspuns care-l pune pe gânduri pe cititorul ce-şi caută răgaz în această lume tulburată să guste frumuseţea poeziei: „Mâine om fi / Măcar / Ce azi ne închipuim că suntem? / Un răspuns şcolit de şiretenii / Ne-ar duce-n înţelegeri oarbe, / Însă crezu-i pentru noi sămânţă / Să putem urca / În ceea ce n-am fost.” (În fiece-ntrebare). Sunt versurile cu care se deschide această carte densă prin ideaţie şi imagistică, în care portretul auctorial se va regăsi organic, cu sentimentul unei apartenenţe declarate fără ostentaţie.
Discursul liric, vibrând delicat şi elegiac, lipsit de emfază, ne poartă când spre proiecţiile exteriorului, de peisagism, când spre cele lăuntrice: „Acum, aud / Cum suflă cu vocale vântul / Peste mersul ceasului din noi” (Suflă cu vocale vântul).
În altă poezie, gândul poetului se întoarce spre „Rătăcitele drumuri – / Cele-ncurcate de poftele vremii – /… Cândva le-am văzut / Cum treceau înfrigurate / În litera trează / Din grava cerneală / Sfinţită de un tânăr poem” (Ziua din noi). Versurile sunt de o perfectă claritate, fără ermetismul modernist. Fiecare termen se suprapune referentului, astfel că efortul artistului de „a transfera” cât mai exact şi mai net, în vers, materia şi mişcarea are ca rezultat observarea realităţii înconjurătoare şi împletirea ei cu experienţele trăite structurate şi montate liric: „Când i-a fost să cânte-n / Ramuri / Vietate vântul s-a făcut” (Pagină de timp).
Singurătatea poetului, însoţit doar de cuvinte, este atenuată de gândul că Cineva îl ocroteşte, că îl alină în căutările lui chinuitoare, înainte de cufundarea numelui în uitare: „Neterminată-mi / Pare lumea asta / Cuvintelor / Le sunt şi acum dator./ De aceea frenetice aripi / Îmi împart văzduhul, / Privirii loc să-i facă / Pentru a înţelege / Vârsta în care apun / Rostirile ades grăbite / Sau să simtă / Cât de înalt e gândul / Când o altă vreme / Strigă / Să-i găsim un nume, / Cel căruia-n sânge / Nu-i mai plânge nimeni” (Când o altă vreme…).
Citind cu luare aminte, iubitorul de poezie descoperă că omogenitatea imaginilor include pierderi şi rupturi, drame şi nostalgii, urmărite poetic, fie cu distanţare filosofică, fie cu personalizare elegiacă: „Plecate-n cerul din pământuri, / Rădăcinile / Învaţă cât de adânc e timpul. /Şi-mi pare că-n livadă / Vorbele de acum / Sunt frunze ce trăiesc / În anotimpuri din făptura cărţii” (De aceea).
Poetul crede în perenitatea „numelui adunat pe-o carte” şi această credinţă îl ajută să privească cu linişte ceea ce urmează după mersul înserării: “Să poţi muri de dor / E semn că-ai să trăieşti / Printr-o lucidă literă de carte, / Că vei avea-ndrăzneala / Să te ştii în trupul / Timpului ce vine.” (Chiar şi atunci). Această credinţă este izvorâtă din puterea cuvântului aureolat în metaforă: „El crede că metafora-i / Sămânţă de-nviat imagini, /…/Şi simte că poemul îi va fi altar” / (Metafora-i sămânţă).
Şi pentru că timpul unei iubitoare de poezie este împărţit cu timpul slujirii – sub toate formele pe care le presupune ascultarea monahală –, mă opresc doar la aceste gânduri pe care i le transmit poetului Ion Paranici, împreună cu mulţumirile de a-mi fi dăruit clipe de aleasă bucurie, citind.
Monahia ELENA SIMIONOVICI
Comentarii