Nu numai scriitorii autentici (care nu se numără astăzi nici cu miile, cum sugerează tabelele USR culese de prin filiale, cnezate şi voievodate, nici cu sutele, cum cred unii cronicari optimişti, nici cu zecile, cum credem noi, cei din marginea cuminte), ci şi criticii literari cu nume şi renume subestimează numărul tâmpiţilor care-i înconjoară. Din păcate, în contextul economiei şi al culturii de piaţă, mulţi dintre proştii contemporani, mai cu linguşeală, mai cu proptele, mai cu sacoşele/bidoanele ori cu cărţi tipărite moca unuia şi altuia dintre cei „pe val”, au reuşit să obţină mult râvnitul carnet de membru al USR, care-i legitimează, în orăşelele prăfuite, în satele şi cătunele din care provin, drept oameni de artă şi cultură, capabili să educe şi să formeze noi şi noi generaţii de poeţi, prozatori şi cronicari la fel de proşti ca şi ei. Căci, în ciuda eforturilor de a fi obiective, severe şi capabile să cearnă valorile, comisiile de validare par a fi nu nişte năvoade pentru peştii cei mari, ci site improvizate pentru plevuşcă. S-a spus despre inflaţia de poeţi că n-ar fi un pericol, atâta vreme cât poeţii (mai ales cei fără de talent) sunt anticorpii buni să vindece organismul (cultural, social ş.a.m.d) de cancerul care-l macină în România postdecembristă. Scrieţi, băieţi, numai scrieţi, iată un îndemn care revine, pedepsitor, amintind în derâdere de vremea când alfabetizarea/culturalizarea poporului era o problemă cu adevărat de interes naţional. Prostul agramat cu carnet de membru USR va fi întotdeauna sigur că săvârşeşte acte de glorie întru propăşirea culturii; el va avea întotdeauna emuli şi va fi tolerat chiar de persoane care, prin cultură şi educaţie, n-ar trebui nici să stea cu gura căscată la ceea ce spune el, nici să-i aprobe comportamentul, nici să-i laude cărţile.
Prostul ridicat la rang de scriitor este periculos prin agresivitate, prin felul cum acaparează piaţa de carte, producând volume pe bandă rulantă, de cele mai multe ori rescrise de alţii şi finanţate de la bugetul local, ca şi prin faptul că are întotdeauna lângă el confraţi de acelaşi calibru. Dacă scriitorul de geniu (sau măcar cel cu talent autentic) este solitar, izolat, marginalizat etc., prostul are vocaţia turmei, senzorul fin al oportunităţilor de orice fel şi o viclenie de fiinţă primară, care ştie să se adapteze şi să supravieţuiască. Unirea face puterea – este singura lecţie pe care prostul a înţeles-o în toată viaţa lui, de aceea îi laudă, şi-i îmbrăţişează, şi-i invită la chermeze (unele literare, condimentate cu prezenţa cuiva „cu nume”, dar cu obraz şi nas mai puţin sensibile) pe cei cu care seamănă ca două picături de ulei. Uleioşi, hăhăind indecenţi, bătându-se pe burtă frăţeşte, proştii deveniţi scriitori trăiesc din naivitatea şi bunul-simţ al celorlalţi. Lor n-ai cum să le dai replică (fiindcă te trezeşti cu ei în discuţie şi te bat cu experienţa în tupeu), n-ai cum să-i înveţi ceva (care prost nu e fudul şi sigur pe el?) şi nici măcar n-ai cum să-i ocoleşti, fiindcă sunt cu duzina pe orice metru pătrat din teritoriul poetic al patriei. Acţiunile lor duc la pierderi iremediabile, pe primul loc situându-se falsificarea valorilor. Fabricanţii de discurs aşa-zis poetic îngroapă sub maculatura lor tot ceea ce ar putea fi valoros într-o stare de normalitate culturală. Se publică atât de multe cărţi care nu-şi merită numele, încât, practic, a devenit imposibilă ierarhizarea valorilor, descoperirea şi promovarea talentelor, educarea gustului cititorilor şi alte fineţuri de care nu se face caz decât aşa, din vârful buzelor, ca să sune bine eventualul discurs de dinaintea chefului cu lăutari şi cu poezele zbierate..
O lege nescrisă spune că prostul trebuie să ocupe, într-o primă fază a ascensiunii sale socio-culturale, orice loc lăsat gol de către cei capabili (capabili şi tocmai din această cauză neglijenţi cu imaginea lor publică şi cu foloasele care pot veni de aici). Scriitorii autentici se ţin de scrisul lor, nu de publicitate ieftină, atitudine cu totul greşită, fiindcă retragerea din viaţa publică înseamnă moarte prin uitare. Şmecher (de la natură sau învăţat de alţii să fie aşa), prostul ştie să profite. Se aşază confortabil în ierarhii (că tot n-are cu cine concura), caută – şi găseşte – doi-trei cronicari (de obicei racolaţi din rândurile dăscălimii de provincie, gata să facă orice pentru a ieşi din atmosfera sufocantă a cancelariilor) care să-l declare geniu, organizează festivaluri şi concursuri, îi tapează de bani pe politicienii care-şi doresc puterea şi cred că scopul lor e nobil şi scuză toate mijloacele, nu scapă niciun prilej de a se fotografia cu „personalităţile” momentului şi, nu în ultimul rând, prostul foloseşte din plin reţelele de socializare, unde colectează mii de like-uri pentru orice inepţie postată.
Odată cunoscut şi recunoscut ca scriitor, prostul schimbă foaia. Devine, din umil, arogant. Nu mai cerşeşte îndrumări şi sprijin, ci uită să dea bună-ziua celor care i-au înlesnit ascensiunea. Se simte uriaş, calcă totul în picioare, behăie şi se strâmbă, are idiosincrazii şi formulează judecăţi de valoare. E cel mai bun, e în frunte, e pe cai mari. A intrat în istoria literară a neamului şi de acolo nu-l mai scoate nimeni, căci nici posteritatea nu va fi mai brează (şi nu va fi, dacă luăm în calcul numărul de analfabeţi care termină liceul şi facultatea acum, în acest prezent pe care nimeni nu încearcă să-l facă altfel).
Din minoritari – majoritari, proştii ne vor scrie cărţile şi istoria, ne vor vinde repede, ca să scape de noi, şi vor porni la cucerirea lumii celei mari. În mod sigur, vor reuşi.
VALERIA MANTA TĂICUŢU
Comentarii