Urcăm de câteva ori pe zi peste o sută de trepte spre camera noastră din vila străjuită de chiparoşi, însă nici măcar ultima, cea mai grea, nu-mi zdruncină convingerea că am făcut bine alegând Ulcinj pentru un moment de respiro în minunata şi obositoarea noastră călătorie de la sfârşitul verii prin Balcanii de Vest. Aici dimineaţa începe cu soarele între cer şi Adriatica, în trilul unei cigale şi în aroma pătrunzătoare a pădurii de pini. Lumina cade pe fortificaţiile oraşului vechi şi cuprinde treptat ambarcaţiunile din micul port al golfului. Sunt atât de la vedere, încât nu poţi să nu te întrebi cum arăta în secolul al şaptesprezecelea amfiteatrul natural pe care urcă astăzi oraşul nou, câtă umbră proiecta peste valuri, încât, sub protecţia turcilor, piraţii supravieţuitori ai celebrei bătălii de la Lepanto şi urmaşii lor să-şi stabilească aici comandamentul? De aici să plece flota lor de temut ca să semene teroare în Adriatica şi în întreaga Mediterană şi aici să se reîntoarcă să-şi socotească prada. Aur şi vieţi omeneşti deopotrivă.
Nu avem răbdare pentru mult căutatele plaje ulţineze, în primele zile am urmat voluta drumului spre centru pe marginea sa îngustă, încercând un echilibru între învolburarea aerului după trecerea maşinilor în dreapta şi vertijul priveliştii la stânga, oraşul începând de la picioarele noastre şi aruncându-se adânc în acoperişuri roşii şi turle de moschei spre lama de asfalt a bulevardului Skanderbeg, fost Mareşalul Tito, denumiri care condensează două informaţii esenţiale despre oraş: trecuta sa apartenenţă, împreună cu întreg Muntenegru de azi, la Iugoslavia, şi predominanta albaneză în compoziţia etnică a locuitorilor săi. Acest drum presărat cu panouri care anunţă “sobe”, camere de închiriat, ne place pentru momentul său de la cotitură, care alătură un mic “restoran” cu terasă, “Stari Ribar”, “Bătrânul pescar”, plin de pitoresc, al desenului firmei, al specialităţilor casei şi al clienţilor fideli, cu bărbi, pipe şi tinereţe în secolul trecut, elegantului hotel “Senator” de cinci stele, cu parcarea întotdeauna plină şi geamuri permanent închise. Dar după două zile renunţăm la tensiunea lui, preferând incitanta aventură a coborârii pe păienjenişul treptelor care străbat această parte în amfiteatru a Ulcinjului. Este o aventură, fiindcă întortocheate şi imprevizibile, desfăşurându-se în semiobscuritatea caldă a arcadelor de bughenvilia ca în nişte tuneluri florale, te pot duce în diferite puncte ale bulevardului principal, dar tot atât de bine în curtea unei case sau pe acoperişul plat ori în balconul deschis al unui hotel. Jos, adică în centru, depăşim micuţele magazine, cu produsele ieftinite de apropierea toamnei etalate pe trotuar, poposind aproape obligatoriu la poştă, deschisă parcă nonstop, unde găseşti pe lângă ilustrate, timbre, hărţi, pliante, suveniruri şi o extraordinară disponibilitate a funcţionarei, care ne dă explicaţii ca un veritabil ghid turistic sau mai curând ca o veritabilă ulţineză îndrăgostită de oraşul ei. Ne continuăm drumul până la faleză şi apoi o luăm spre port, întâmpinate de privirea somnolentă a unei uriaşe bufniţe de piatră, dar nu ca să traversăm golful într-o bărcuţă, ci ca să urcăm scara ridicată pieptiş, din pietre şlefuite de valuri şi de paşi, spre “stari grad”, oraşul vechi.
Localnicii nu fac mare caz de îndepărtata condiţie de cuib de piraţi a aşezării, nu-l “promovează” pe Utudz Alija, teribilul lor conducător, în schimb agreează legenda care îl vrea pe Cervantes prizonierul acestora, însă numai ca să o susţină pe aceea a unei ulţineze inspiratoare a nemuritoarei Dulcineea a nemuritorului Don Quijote. Să fie ghiulelele îngrămădite dincolo de grilajul de fier al uneia din celulele din zidul care delimitează oarecum spaţiul muzeelor urme ale epocii piraţilor? Să fi fost oare aceasta sau cealaltă celulă chiar temniţa lui Miguel de Cervantes Saavedra? Soarele se răsfrânge orbitor în tăbliţele cu explicaţii de dincolo de grilaj, îngăduind închipuirii să se joace de-a povestea, cu fiica temnicerului, frumoasă şi miloasă întinzând printre gratii o portocală sau o rodie tânărului şi chipeşului spaniol, cu braţul anchilozat de bătălia de la Lepanto. În biserica devenită moschee şi acum muzeu de arheologie nu primim nicio desluşire, arheologii nu cred decât în ceea ce pot atinge, data şi explica, doar la muzeul etnografic piese din portul popular al vremii încurajează fantezia. Astfel înveşmântată, răpitoarea ulţineză, răpitoare în genul Aldonzei Lorenzo, “ca un bujor”, “rumenă în obraji şi cu pieliţa feţei ca petalele”, a cui străstrăbunică să fi fost? A cameristei care ne salută zâmbind în toate limbile pământului, bucuroasă că ne vede bucuroase, preţuind micul câştig al locului său de muncă? A neobositei funcţionare de la poştă, care nu lasă să-i transpară din vreun gest, din vreo grimasă dificultatea de a fi ulţinez, adică locuitor activ al unui oraş căruia turismul îi aduce în fiecare anotimp de trei ori mai mulţi vizitatori decât populaţia sa? A drăgălaşei Sabina de la micuţa papetărie în care intrăm, ca să întrebăm de vederi cu monumentele oraşului, la coborârea din “stari grad” după o nouă lungă incursiune printre căsuţele, hotelurile şi vestigiile sale istorice, soldată cu un popas la fântâna ridicată de familia Scuraj în veacul al şaptesprezecelea, cu descoperirea farului, dar şi a restaurantului “Dulcinea”, anunţat insistent pe mai multe din străduţele sale lunecoase şi abrupte? Mama fetiţei are treabă cu frăţiorii mai mici în camera alăturată, dar Sabina se descurcă voioasă. Ne pune câteva ilustrate sub ochi, le alătură una cu o moschee, ne măsoară ager şi adaugă şi una cu o biserică de demult, a Sfântului Nicolae.
Am zărit-o de când am ajuns în Ulcinj. Era vizibilă din diferite locuri la înălţime ale aşezării, dar am găsit-o greu, rătăcind-patinând pe nenumărate străduţe, din care unele se înfundau pe neaşteptate, silindu-mă să mă reîntorc şi într-un fel să o iau de la început. Am pierdut-o tocmai când mi s-a părut cel mai aproape şi când, brusc, biruită de oboseală, am împins ca într-un vis portiţa de lemn întredeschisă. Şi m-am aflat dintr-o dată în livada raiului cu măslini imemoriali, cu trunchiuri împletite de timp ca de mâna unui uriaş şi cu un cer de frunze argintii întreţesându-se între coroanele lor bogate. Am înaintat prin cea mai frumoasă livadă prin care mi-a fost dat să colind vreodată, urmând poteca subţire care m-a scos în lumina bisericii. M-am aşezat pe una din băncile din faţa ei şi am privit-o fără să mă satur. Pe varul strălucitor al pereţilor, numai icoana sfântului. O uşă deschisă: din când în când o fluturare albă în cadrul ei întunecat. Într-un târziu am intrat. Cu tata, Nicolae, şi acum cu fiul şi nepoţica dintâi purtându-i numele, m-am închinat în multe din locaşurile cerescului făcător de minuni. Cu respect întotdeauna, de multe ori cu nădejde, dar fără sfiala şi emoţia cu care am păşit pragul acestuia, atât de departe de casă. Să fi fost liniştea perfectă care îmi sonoriza bătăile inimii? Singurătatea mea absolută? Singurătatea crucii sale între semilunile minaretelor? Măslinii străvechi? Am luat o lumânare şi o icoană dintre lumânările, icoanele, cărţile de rugăciuni şi calendarele înşirate pe pânza brodată a măsuţei de la intrare cu desăvârşită încredere, sau poate speranţă, în bunătatea şi în cinstea oamenilor, lăsând în loc bancnota cuvenită, şi am ieşit, dorindu-mi din suflet să revin. Şi am plecat spre vila cu chiparoşi şi spre seara legănată de cântecele nostalgice ale tenorului Fernat Kasapi, acompaniat de violina profesorului Ramazan Peku. Dar nu înainte de a intra în cimitirul din vecinătate şi de a mă opri la primul mormânt care mi-a ieşit în cale, gândindu-mă la soarta cu atâtea necunoscute a faimosului scriitor spaniol, până ce ceara s-a topit în ţărână, încălzind-o.
La biserică m-am întors chiar a doua zi dimineaţă, împreună cu Niadi. Slujba la marea sărbătoare a Adormirii Maicii Domnului după calendarul iulian o făcuse neîncăpătoare, ortodocşii din Ulcinj îi dăduseră viaţă, respira, era o zidire vie în livada cu măslinii parcă mineralizaţi.
Apoi am urcat pentru ultima oară în cetate, cum i-am spus mereu, fiindcă aşa ne-a apărut din prima zi oraşul vechi, cu meterezele, cu zidurile sale inexpugnabile. Şi am privit îndelung printr-una din ferestrele decupate în piatra lor, până am văzut corabia care îl aducea pe Miguel de Cervantes de Saavedra. Fără să ştim că el, la rându-i, privea de pe punte către o altă fereastră, acolo unde fiica temnicerului inspira adânc aerul oxigenat al poveştii. Ani mai târziu, sunt 400 de atunci, trecând la cele veşnice, Cervantes avea să o vadă din nou în clipa dintre lumi. De data aceasta după chipul şi asemănarea Dulcineii sale.
Comentarii