Radu Mareş: „Pe cont propriu”

Regretatul Mircea Iorgulescu făcuse odată remarca (întrutotul îndreptăţită) că avem sarcina de „a-l redescoperi” pe Radu Mareş. Ins cultivat, elaborat, cu mână sigură, de rafinament intelectual şi răsfăţ calofil, neînregimentat, pozând într-un „bătrân ursuz”, pisălog, cârcotaş etc., Radu Mareş acuza, precum puţini, drogul scrisului. Încât, la peste patru decenii de la debutul editorial (Anna sau Pasărea paradisului, 1972, distins cu Premiul U.S.) avem prilejul de a examina o operă. Din păcate, scriitorul ne-a părăsit.

Mulţi dintre cei care îi preţuiesc scrisul s-au întrebat, niţel îngrijoraţi, ce va urma după marele succes cu masivul roman Când ne vom întoarce, şi el premiat (2010). Titlurile care au urmat, Deplasarea spre roşu (Polirom, 2012), respectiv Sindromul Robinson (2013, tot Polirom) n-au trezit acelaşi entuziasm.

Să observăm, întâi, că bucovineanul fixat la Cluj a fost un devot al romanului. Şi că într-o mai veche intervenţie se declara intrigat de „paradoxala prosperitate” a romanului autohton, trecut prin crize de adaptare. Revenirea „veteranilor” era, categoric, un semn bun. Şi el suna, poate, a „ameninţare” dacă vrem, musai, să întoarcem titlul (Când ne vom întoarce) pe toate feţele. Romanul probează, dincolo de astfel de speculaţii, aceeaşi descripţie minuţioasă, dilematică, interesată de istoria mică, cu epic trenant (ca ecou el evenimentelor), dar „plin de promisiuni” şi cu un final dramatic, imprevizibil. Comentariile, câte au fost, vădesc o lectură atentă (Ioan Ţicalo, G. Bodea, Liana Cozea), sagacitate (Ion Papuc avertizându-ne că avem de-a face cu „un ascuns roman ideologic”, plasat în zona ambiguităţii) sau entuziasm (Daniel Cristea-Enache şi Alex Goldiş, admirând scriitura îngrijită, turnată în rama unui „basm modern”), forţând aproape mâna juriului / juriilor. Iată că marele roman al Bucovinei a apărut! Precedat, fireşte, de travaliul prozatorului, ispitit şi exersat în varii direcţii: un „marţian” care îşi descoperă sinele în oglinda calabreză cu prilejul unei prelungite vacanţe (Anul trecut în Calabria, 2002), traversând nebunia anilor ’90, când România „s-a dat peste cap” şi scriitorimea s-a „năpustit” în gazetărie; sau rememorând epoca tribunistă (v. Manualul de sinucidere, 2003), cu o „stranie asezonare a adevărului” (constata Ovidiu Pecican), deşi inimitabilul Luca Piţu, vorbind despre „clujeanul preferat”, îl numise „cardinalul memorialisticii”.

Să ne reamintim apoi că inclasabilul tom Caii sălbatici (1981) intra, negreşit, în lotul cărţilor „de formaţie”, fiind – ar fi zis M. Eliade – un roman indirect. Era o confesiune amânată, care îmbracă haina aparentei reconstituiri, o pledoarie pentru prietenie, sinceritate şi generozitate (minate, fireşte, de cruzimea anilor tineri), dar spălată de medelenism şi lipsită de broderii romanţioase; era, în fine, o discuţie bărbătească despre ce suntem şi ce devenim, răsfoind amintirile, răscolind trecutul, lansând chinuitoarea întrebare: ce se pierde? Amintirea unei frumoase prietenii studenţeşti în burgul nordic prilejuieşte lungi colocvii; legea ei este încrederea totală, acordată în alb. Ucenicii firavi, lucrători la temelia marelui zid social, invocă poalele ocrotitoare ale Almei Mater şi povara atâtor melancolii, fiind în flagrant delict de meditaţie. Aceşti peripatetici diletanţi, puri, sălbatici, nepuşi la ham, agitaţi de întrebări fosforescente vroiau să „se înţeleagă” şi să descifreze lumea, aşteptând o „epocă mai comprehensivă”. A sta la taclale „în micul Heidelberg” – era o şansă. Iar a povesti înseamnă a înţelege, a judeca: iată raţiunea (suficientă) a re(scrierii) „cailor sălbatici”. Povestirea oferă însă o şansă: aflarea sensului. Naratorul, mereu în stare de veghe, întretăindu-şi viaţa cu altele (întâlnindu-se într-o povestire) adună depoziţii, confruntări, lungi monologuri, introspecţii epuizante căutând adevărul simplu al existenţei. Memoria naratorului devine veritabilul protagonist, scrutând prin ocheanul timpului acele febrile căutări ale unei generaţii care n-a fost „de eprubetă”. O generaţie cu experienţele ei, dorindu-şi certitudini în carnavalul multicolor al vieţii, aflată – în roman – în căutarea propriei vârste (ca o întoarcere necesară, igienică, cu valoare simbolică). Abia scriind, naratorul-raisonneur pune în mişcare „nălucile personale, ficţiunile”. Grăbit să plece, Radu Mareş, spirit fin, trăind cultural, ne propune, dincolo de „adevărul textual”, imaginea unui scriitor pentru care confesia ţâşneşte nu eliberând preaplinul sufletesc ori propunând o experienţă exemplară, ci descoperind (pentru a câta oară?) soluţia de a fi în literatură: pe cont propriu. Fără a fi un nedreptăţit, cum pretind fanii, el ne obligă, după despărţire, să-l „redescoperim”, cinstindu-i statura valorică.

ADRIAN DINU RACHIERU