Între studiile dedicate operei celui pentru care poezia, proza, publicistica, dar şi activitatea de „medic fără arginţi” au fost terenul dobândirii unor merite recunoscute de posteritate, şi-a făcut loc o contribuţie notabilă, ce poartă semnătura profesoarei Elena Vieru şi este rezultatul cercetărilor întreprinse pentru elaborarea tezei sale de doctorat, din care a încredinţat tiparului (la Editura Pastel, Braşov, 2014) cea mai mare parte a acesteia, sub titlul „Cuvântul popular în proza lui Vasile Voiculescu”.
Remarcabilă prin aspiraţia către rigoare ştiinţifică – sesizabilă pe parcursul celor peste 200 de pagini şi, în general, împlinită atât cât este posibil în cazul unor asemenea demersuri şi, mai ales, al temei abordate – , cartea, în ansamblul celor şapte capitole, cărora li se alătură o prefaţă aparţinând lingvistului Ioan Oprea (universitar sucevean, autor sau coordonator al unor valoroase dicţionare şi volume de lingvistică şi de filosofie a limbii; conducătorul doctoratului prof. E.V.), un Cuvânt către cititori, un set de Concluzii şi cuvenita Bibliografie, porneşte de la mărturisita premisă, cu precădere afectivă, constând din ipostaza autoarei de „admirator constant şi neînduplecat al scriitorului”. Tot în registru afectiv este consemnată şi „imensa datorie pe care neamul acesta o are faţă de omul, medicul şi scriitorul Vasile Voiculescu”. O premisă cu caracter preponderent raţional – constituind însuşi mobilul întreprinderii unei astfel de cercetări – ar reprezenta-o precaritatea bibliografiei rezervate studiului mijloacelor lingvistice antrenate de V.V. pentru plasarea operei sale la un nivel excepţional al valorii artistice, prefaţatorul afirmând limpede că cercetarea respectivă „constituie primul pas în această direcţie”. Evident, este vorba de pionieratul unui demers consistent, cu obiective clar formulate, circumscrise investigaţiei asupra limbii literare în varianta sa artistică specifică autorului lui „Zahei orbul”, nefiind totuşi de ignorat observaţiile de natură lingvistică din multe alte lucrări dedicate creaţiei voiculesciene.
În primul capitol (Argument), autoarea – fostă studentă la Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava; actualmente, profesoară la un liceu din Braşov – îşi precizează obiectivele şi instrumentarul realizării lor (inclusiv modelul urmat, şi anume cel configurat de ilustrul lingvist G. Ivănescu), limpeziri conceptuale regăsindu-se şi în capitolul al II-lea (Limba populară şi creaţia în proză a lui Vasile Voiculescu), pentru ca, în continuare, substanţa cercetării întreprinse să fie sintetizată sub formulări pe care le transcriem, fiind revelatoare pentru conţinutul cărţii: Descrierea elementelor de natură populară prezente în povestirile lui Vasile Voiculescu; Creaţii lexicale şi semantice în epica lui Vasile Voiculescu; Cuvântul popular – mai mult decât element plastic, în epica lui Vasile Voiculescu; Popular şi cult în discursul narativ al lui Vasile Voiculescu; Vasile Voiculescu – strategii narative particulare (un capitol, al VII-lea, foarte interesant, dar mai îndepărtat de tema/titlul volumului).
Pentru ca eventualii cititori ai acestor rânduri să-şi facă o imagine şi mai exactă asupra conţinutului lucrării, detaliem „sumarul” capitolului al III-lea (Descrierea…), în care sunt cuprinse liste de unităţi lexicale semnificative în contextul investigaţiei: 1. Elemente populare (cu indicaţia „pop”) – 99; 2. Elemente lexicale regionale (sporadic „pop”) – 84; 3. Elemente lexicale având ca primă indicaţie trăsătura învechit (înv., secundar pop. sau reg.) – 98; 4. Elemente lexicale familiare (fam.) – 17; 5. Expresii populare şi familiare – 33; 6. Variante corupte ale unor elemente lexicale literare – 7; 7. Forme verbale iotacizate. (Am notat, după titlurile subcapitolelor, numărul reprezentând totalul elementelor vizate, orânduite alfabetic.)
Fiind imposibil să acoperim aici multitudinea aspectelor semnificative relevate în cuprinsul studiului din perspectiva temei abordate, reţinem măcar referirile la sursele cuvântului popular (cunoaşterea, prin familie şi săteni, a graiului din aşezarea natală, Pârscov, contactul cu alte comunităţi în peregrinările ca medic, experienţa participării la război ca doctor în spitalele militare, literatura populară etc.) şi la funcţiile lui în cadrul naraţiunii. În această ultimă privinţă, statornic scoasă în evidenţă, autoarea, care precizează pentru cuvintele sau expresiile din listele întocmite apartenenţa lor vorbirii personajelor („d. pers.”) sau discursului narativ („d. nar.”), apreciază ca împliniri ale unor scopuri literare prin promovarea şi valorificarea virtuţilor genului de cuvinte urmărit, printre altele, asigurarea autenticităţii universului uman prezentat (inclusiv prin reconstituirea unei lumi arhaice, când este cazul), a plasticităţii şi oralităţii naraţiunii, elementele populare reprezentând, de asemenea, „un factor de captatio al operei”, precum şi unul apt să provoace şi să întreţină umorul.
Având curajul să se aventureze pe un tărâm lingvistic de-a dreptul fascinant, care s-a bucurat anterior doar de tatonări vizând scoaterea la lumină a specificului său, autoarea îl explorează în profunzime cu evidente succese, eventuale neîmpliniri fiind imputabile dificultăţii abordărilor în condiţiile în care înseşi definiţiile conceptelor esenţiale elaborate de specialişti – la care se face apel, de altfel – nu beneficiază de precizia ce privilegiază alte ştiinţe, acestea din urmă operând îndeobşte cu termeni definiţi, în manieră clasică, prin genul proxim şi diferenţa specifică, sensurile lor fiind ferm circumscrise/delimitate. Dacă limba populară, pentru desemnarea căreia au circulat ori mai circulă şi alte sintagme cu grade de adecvare diferite – limba vorbită, limba vie, limba comună… – , se defineşte nu doar prin propriile particularităţi, ci şi prin raportare la cea literară („limbă nenormată, vorbită de românii din toate provinciile ce compun geografia celor cinci subdialecte daco-române, care se opune unei variante normate, numite limbă literară” – pp.16-17), cuvântul popular rămâne explicat numai prin apartenenţa sa la limba populară, criteriile de selectare şi etichetare a lui ca atare depinzând, în cea mai mare măsură, de opţiunea dicţionarelor, care, adesea şi în chip firesc, preiau etichetele respective (pop., reg., înv., fam.) de la unele la altele. Lingvistul Ioan Oprea (mai sus menţionat, cum se ştie – iniţiator şi coautor al „Noului dicţionar universal al limbii române” – NDULR, prezentat în ziarul „Crai nou” la vremea apariţiei primei ediţii) amintea undeva despre o necesară prudenţă din partea lexicografilor, având, probabil, convingerea că, uneori, şi specialiştii acestui domeniu lucrează cu aproximări. Ca să nu ne oprim însă la nivelul unor simple afirmaţii ce s-ar pretinde pertinente doar pe temeiul impertinenţei amatoriste, încercăm, în continuare, să înjghebăm câteva argumente pornind de la cartea în cauză şi de la texte voiculesciene.
Listele întocmite şi interpretate de E.V. par finite prin numerotarea cuvintelor (vezi mai sus) şi prin folosirea totalurilor în comparaţii semnificative. E greu de crezut însă că ocurenţele luate în seamă epuizează cazurile/categoriile respective, ele numai tinzând să se apropie de totalitate. N-am găsit în aceste liste de cuvinte din proza lui V.V. (înregistrate în dicţionare cu menţiuni utile în contextul discutat aici) unităţi lexicale pe care s-a întâmplat să le am la îndemână după ce, printre altele, am parcurs (pentru comentariul „Lingvistică sentimentală” apărut şi în „Crai nou”) vol. al II-lea de Povestiri (1966) şi „romanul” (cum este prezentat de Editura Dacia, 1986) Zahei orbul. Iată, fără pretenţia unei selecţii riguroase, câteva exemple, cu precizarea paginii, din prima carte: mintean (înv.; 14, 125); ţambră (reg.; 39); vrenic (reg. pt. vrednic; 42); stropoli (înv. şi reg.; 64); poşidic (înv. şi reg.; 72); şontocăi (reg. pt. fam. şonticăi; 94); măgădău (fam.; 99); găman (fam.; 105); janghină (pop.; 107); zăbun (înv.; 131); pleasnă (pop.; 148); arcer (reg.; 149); prigori (vb., înv. şi reg.; 174); undrea (reg. pt. andrea; 223); olicăi (pt. olecăi; înv. şi reg.; 254); pomesteală (pt. pomosteală; reg; 274, 277); izbuc (reg.; 297); teşilă (pt. taşculă; înv. şi reg.; 307; şi în Z.o., 48); gubav (reg. şi înv.; 318); slon (pop.-?!; 321, 326). Din Zahei orbul: sgâi (pt. zgâi; pop. şi fam.; 12, 14, 56); nomol (pop. pt. nămol; 37, 55); tocitoare (înv. şi pop.; 48); rogodele (pop.; 52); nahlap (reg.; 55); răstav (reg.; 60); tală (reg.; 101); meremet (înv. şi reg.; 119); afiorosit (pt. afierosit; înv.; 121); hadâmb (înv.; 133); goange (aici, „mofturi, comportare neserioasă”; 137). Acestei înşiruiri i-am putea adăuga alte cuvinte întâlnite în texte, absente însă în dicţionare (de fapt, mă refer la NDULR – 2006 şi la DEX – 1996; am constatat că DEXonline e foarte deschis pentru noi intrări; cu siguranţă şi ediţiile mai recente ale celor două dicţionare tipărite la care am avut acces şi-au adăugat unele lexeme rare); drept care încercăm aici nişte definiţii aproximative. E de presupus că lexemele următoare sunt regionalisme sau arhaisme (în cazul unora apare ca plauzibilă eroarea de transcriere sau tipărire): ciublă (în Hora din Poemul Hanului cu urşi, în vol. Gânduri albe, 1986, la p.349; ”felurite vase de bucătărie sau de prin curte, în general uzate”); cojan (Z.o., 52; „locuitor din zona de câmp, numit astfel, cu o uşoară nuanţă peiorativă, de muntenii din zonele buzoiene de deal ori de munte” ); dihăinat (Z.o., 39; „flămând, mort de foame”), găgios (Z.o.,104; „răutăcios, obişnuit să arunce vorbe rele şi mustrări către ceilalţi”); împiciorongi (Z.o., 10; „a se pune pe picioare, a se însănătoşi”); înhăimurat (vol.II, 22; „îmbrăcat excesiv, cu haine peste haine”), hăisi (vb., II, 262; „a se strâmba, a se scâlcia”); jagardea (Z.o., 23; „om de nimic, derbedeu”); mangă (Z.o., 174; „râpă”); râniş (Z.o., 45; „zona nisipoasă, cu balast de lângă râu”); tevier (Z.o., 155; poate ţevier, fiind vorba de vasul prin care trece serpentina/ţeava alambicului pentru condensarea aburului de …ţuică, auzit mai des sub forma ţigher). Acestea sunt cuvinte cărora, prin originea sa pârscoveană, semnatarul acestor rânduri le ştie înţelesul; altele, precum civet (II, 66), zăbloc (II, 157), ramăt (II, 225), ingenia (vb.; II,163, 208; pare un neologism dispărut ulterior), paragorisit (Z.o.,113; un împrumut grecesc?) etc. – îmi sunt semantic străine. O semnalare specială ar merita oibul din expresia în oibul locului (înregistrat doar de NDULR ca reg. în varianta uib, uiburi, provenit din Lat. obvius). Aşa cum am precizat în articolul mai sus pomenit, Sextil Puşcariu, în Limba română (Editura Minerva, 1976, p.223), reţine expresia în varianta uibul, auzită şi la Pârscov în deceniile de după mijlocul secolului trecut. La V.V., ea apare în fraza „Dar el tot a mers aşa, în oibul locului, cu urechea şi coada mereu pleoştite, până s-a oprit.” (II, 39), iar numai cuvântul, în segmentul „lacul ce umplea oibul uriaş al văii”(II, 293). Pesemne, fermecat de valenţele lui expresive, poetul Voiculescu îl introduce şi în context liric: „Deschide-n oibul văii un ochi curat de apă” (Ştiubeiul din codri, în Poezii, vol. I, 1968, p.161).
În context este de accentuat că autoarea – prin asumarea unor principii ale rigorii depline şi din respect pentru decizii lingvistice prestigioase – acordă credibilitate totală „etichetelor” aplicate cuvintelor în dicţionare, chiar dacă unele – să zicem, puţine – sunt măcar discutabile. Un asemenea caz ar putea fi zămislire, socotit „înv. şi reg.”. Realitatea lingvistică (atât cât o putem noi înţelege) pare a contrazice o astfel de categorisire, în condiţiile în care verbul la infinitiv avea pe internet (pe la începutul lui noiembrie, când am procedat, pe Google, la o „căutare avansată”) 3940 de ocurenţe, zămislit+zămislire – 534 000, zămislitor – 1 800, zămislitoare – 1190, zămislind – 76.900 ş.a.m.d. Este adevărat că foarte multe dintre ele sunt trimiteri la dicţionare şi, cu precădere, la limbajul Bisericii (sărbători din calendar, texte religioase etc.) Totuşi extrem de numeroase sunt prezenţele respectivei familii de cuvinte în presă (cea electronică), dar nu numai în texte propriu-zis publicistice („zămislirea unui monstru” – evz.ro, 27 martie 2015; „pentru a zămisli …..vlăstare de daci şi de romani” – ironic, academiacatavencu.info, 24 iulie 2015; „Moscova zămisleşte un nou partid politic” – titlu, adevarul.ro, 3 noiembrie 2015 etc.), ci şi în eseuri („Edenul zămislit din invidie” – revistacultura.ro, 13 iunie 2015), în texte filosofice (în traducerea ”Banchetului” lui Platon pot fi depistate zeci de prezenţe; vezi books.google.ro), lirice („În vers zămislit” – poezie de Grigore Vieru), medicale („sterilitatea este incapacitatea de a zămisli” – culturavietii.ro, 7 august 2013) etc. O asemenea prezenţă relativ frecventă în componente diferite ale limbii literare nu credem că va putea fi ignorată de lexicografi, existând „temeiuri rezonabile” pentru un posibil… transfer. Este de presupus ca acest lexem să fi supravieţuit în Biserică şi să fi fost preluat /„resuscitat” (chiar dinainte de 1989, când nu lipsea nici măcar din presa de partid) de persoane cultivate, care şi-au dat seama nu doar de potenţialul expresiv, ci şi de precizia şi decenţa sa.
În aceeaşi idee care a patronat şi comentariul de până aici, a posibilei reeditări a cărţii sau a continuării cercetării de către E.V., inserăm spre final câteva observaţii de detaliu, poate nu în totalitate justificate şi, sigur, nu de natură să afecteze justeţea concluziilor sau să diminueze valoarea lucrării. De fapt, ele (cele mai multe) sunt avantajate de amintirile…lexicale ale sus-semnatului din copilăria în satul lui V.V.: frânghie are ataşată indicaţia de circulaţie „pop.”, deşi este considerat astfel de dicţionare numai când este accentuat pe prima silabă; or, e greu de dedus dintr-un text cum accentua scriitorul; mursicat este încadrat la pop., iar a mursica – la reg., cu toate că NDULR menţionează, la finalul definiţiilor pentru a murseca, „reg. mursica (de ce participiul ar fi altfel decât infinitivul?); pentru prididi, vb.,(pop.): „a izbuti”, NDULR nu specifică nimic la cel de al doilea sens, „a reuşi (cu greu) să ducă la îndeplinire, să facă faţă…”; opţiunea autoarei pentru pop. pare însă inspirată; sălbăticiune, f., (pop.) – nu este înregistrat astfel de NDULR sau DEX, populară fiind doar varianta sălbătăciune; la fel, niciunul dintre cele două dicţionare nu-l consideră pe a vârî drept pop.; e greu de acceptat că zo (pentru zău) ar fi popular şi nu regional; mălai (Mold. şi Trans.): „mei, boabe de mei” – în asocierea „copaia cu mălai” din Chef la mânăstire, e de bănuit că are sensul de „făină de porumb”, cum este înţeles în mod obişnuit la Pârscov, şi, în consecinţă, se eliberează de eticheta reg. (vezi sensul 3 în NDULR şi sensul 1 în DEX); prelucă, preluci, f.,(reg.): „poiană mică între munţi sau între dealuri (pe valea unei ape)” – acest sens nu prea are de-a face cu cel pe care pârscovenii îl dau cuvântului şi nici cu cel sugerat de citatul („Doamne, ne îngrădeşti cu ţarc îngust de ani, lăsându-ne o singură prelucă, moartea”) preluat din Toiagul minunilor: ”loc de trecere printr-un gard (adesea) de mărăcini, creat, de multe ori, prin călcări repetate peste el”; mai apropiat de „pârleaz”; răzmeriţă, notat la „pop.”, apare rătăcit şi în lista de regionalisme cu specificarea pop. şi cu aceeaşi explicaţie; pentru vrană, f. (reg.), NDULR consideră regional doar sensul ”urdiniş”, iar DEX nu menţionează nimic, de unde s-ar putea deduce că e literar (ori, mai degrabă, popular?); meliţă, f. (fam.): „gură” – în propoziţia extrasă din Pescarul Amin avem o comparaţie („Dinţii îi clănţăneau ca o meliţă nebună”), meliţa fiind aici chiar „unealta cu care se zdrobesc tulpinile de in şi cânepă”, sens pentru care dicţionarele nu etichetează nicicum lexemul; jigadină, socotit o creaţie lexicală, ”probabil o contaminare lexicală între jiganie şi gadină”, are parte de o trimitere suplimentară (repetată de la p. 152 la 163), fiind adus în discuţie şi jigodie, ale cărui sens şi formă nu slujesc îndeajuns explicării aşa-numitei invenţii scriitoriceşti.
Cartea doamnei prof. doctor Elena Vieru se parcurge nu doar cu interes, ci şi cu bucurie intelectuală şi plăcere. Aceste beneficii sunt sporite de acurateţea şi claritatea scriiturii, de nivelul intelectual al analizelor şi interpretării, de mărturisirea preţuirii şi ataşamentului faţă de scriitor şi de sublinierea argumentată a capacităţii lui excepţionale de a conferi cuvântului popular valenţe artistice uneori nebănuite.
Comentarii