Alexandru Ioan Cuza

11 februarie 1866 – 11 februarie 2016

La 11 februarie 1866, Cuza Vodă – primul domn pământean modern, ales prin voinţa naţională a românilor – a fost detronat.

Cu toate faptele mari săvârşite de Cuza, cu toată dragostea pe care el a izbutit s-o insufle poporului necăjit, prin dreptatea domnească fără seamăn pe care a insuflat-o acestuia, cu tot prestigiul pe care l-a creat ţării în străinătate, Domnul Unirii nu s-a putut menţine în fruntea Principatelor Unite, iar din 24 ianuarie 1862 a României.

În 1863 se constituie alianţa politică între conservatori şi liberalii radicali, o grupare nefastă, pe care Cezar Bolliac a numit-o atunci „monstruoasa coaliţie”, şi care avea să ducă la detronarea domnitorului Unirii Principatelor Române.

În anul 1864, după împroprietărirea ţăranilor, gruparea anti-Cuza a început deja să se organizeze, astfel că la 5 iunie 1865 s-a încheiat un pact între Ion Brăteanu, Dimitrie Ghica, Ion Ghica, C.A. Rosetti, Gh. Ştirbei, care suna aşa: „Noi, subsemnaţii…, am luat între noi îndatorirea ca, în caz de vacanţă de tron, vom susţine, prin toate mijloacele, alegerea unui principe străin din familiile domnitoare din Occident. Ne angajăm a vota pentru un principe străin şi a stărui în acest vot până la a lui realizare” (Cunoaştem cum a fost adus în ţară principele Carol în aprilie 1866 şi de către cine).

Preludiul detronării lui Cuza a fost încercarea de rebeliune de la 3 august 1865, ca urmare a punerii în aplicare a unei noi legi a monopolului tutunului, care nu şi-a atins scopul. Nu a renunţat „monstruoasa coaliţie”, continuând să insiste pentru detronarea lui, asigurându-şi sprijinul câtorva militari cu funcţii, printre care şi trei căpitani, care au trecut de partea complotiştilor.

Data când palatul trebuia să fie călcat a fost noaptea de 11 februarie 1866, când de gardă erau vânătorii, care au fost câştigaţi pentru detronare, sub comanda maiorului D. Lecca, unul dintre atentatori, devenit apoi ministru de război.

După orele 2 noaptea, conjuraţii au pătruns în palat, conduşi de trei căpitani, au urcat la apartamentul domnitorului, deschizând uşa cu o cheie. Cuza, trezit din somn, înaintează către conspiratori cu revolverul în mână.

I se cere să abdice. I se prezintă decretul. Domnul nu se apără, nu descarcă pistolul în piepturile inamicilor săi, cere actul de abdicare; Cuza semnează pe spatele unui ofiţer, căpitanul C. Pilat. Decretul de abdicare sună aşa:

„Noi, Alexandru Ioan I, potrivit dorinţei naţiunii întregi şi angajamentului ce-au luat la suirea mea pe tron, depui astăzi 11/23 februar 1866 cârma guvernului în mâna unei locotenenţi domneşti şi ministerului ales de popor”. În realitate, poporul nu ştia nimic.

Cuza, îmbrăcat civil, a fost dus şi închis la o casă pe uliţa Colţei, a unui negustor, om de încredere al lui C.A. Rosetti.

A doua zi, 12 februarie, Cuza a fost dus la Cotrceni, pentru a se vedea şi convinge că ex.-domnitorul ţării trăia, spre a se contracara zvonurile că ar fi fost ucis.

Cuza a părăsit Bucureştiul tot noaptea – mult se fereau complotiştii de lumina zilei –, îndreptându-se spre Predeal. În momentul plecării – de faţă fiind locotenenţa domnească şi noul guvern, care au participat la detronare!

Cuza a găsit, în patriotismul său, puterea de a face următoarea urare: „Să dea Dumnezeu să-i meargă ţării mai bine fără mine decât cu mine” spunând: „Să trăiască România!”.

Odată cu părăsirea graniţei nefireşti de atunci, de la Predeal, a început exilul lui Cuza. Avea 46 de ani.

La Viena, în vila din Ober-Dobling, Cuza era vizitat, la 1 ianuarie 1870, de Mihai Eminescu şi un grup de studenţi români, aducându-i omagiul tinereţii lor şi fiind foarte bine primiţi de fostul domnitor. Cu acel prilej, Eminescu şi colegii săi au cerut sfatul marelui patriot cum să organizeze mai bine serbarea şi congresul studenţimii române de la Putna, din vara acelui an, primind sfaturi preţioase.

După mai bine de un an de şedere în străinătate, fostul domn a dorit să se reîntoarcă în ţară, la Ruginoasa, cu familia sa. La 30 aprilie 1867 s-a adresat principelui Carol I printr-o scrisoare. Carol, temându-şi, pe bună dreptate, tronul şi sfătuit de foştii complotişti, deveniţi sfetnicii săi de încredere, refuză însă lui Cuza dreptul normal de a se reîntoarce în ţară.

La 12 mai 1873, Cuza, cu familia – Doamna Elena şi cei doi fii, Alexandru şi Dimitrie – au sosit la Heildeberg, în Germania, la hotelul „Europa”. Starea sănătăţii sale nu era bună – răcise în timpul drumului de la Florenţa.

La 15 mai 1873, fostul domnitor Alexandru Ioan Cuza a încetat din viaţa. Abia după aproape două săptămâni, trupul îmbălsămat al celui dispărut a fost adus în ţară, la Ruginoasa. Pe 29 mai a fost înmormântat, în prezenţa a zeci de mii de oameni, care au venit de pretutindeni, îndeosebi ţărani, dar şi alte categorii sociale, studenţi, elevi.

După şapte ani de domnie, trecuseră tot şapte de când Cuza fusese alungat, dar pomenit de poporul cel mare, scos din sclavie. Mihail Kogălniceanu a spus: „Nu este în lumea aceasta totul deşertăciune, rămâne ceva statornic; rămân faptele mari, care sunt nepieritoare”. „Nu greşelile lui l-au răsturnat, ci faptele lui cele mari!” Iar Vasile Alecsandri a spus:

„Cât ar fi români pe lume/ Cât va fi pe cer un soare/ A lui Cuza mare nume/ Să fiţi siguri că nu moare…”.

LAVRIC GAVRIL