Şarmant şi imprevizibil, o nălucire urzită din cerneli de Cervantes şi crăime de Curte veche, grăbit, deşirat bătând uliţele Cetăţii, homo faber Mihai Pânzaru-PIM, când vine din hrubele singurătăţii şi se aşază în roata alor săi seamănă cu un şevalet ambulant desprins din infinitatea câmpiei.
Dintru început acest personaj mai înalt decât toate blocurile urbei a fost perceput ca un mesager exotic – un bucureştean-stupcan cu patalama de arhitect care şi-a trăit megaliticele proiecte desfăşurate pe planşe generoase în spaţiile moderate ale unui caiet de desen. Da, pentru că sub pălăria sa de pistolar de western, acestui Leonardo DiCaprio al peniţei i s-au copt şi au explodat idei care cereau un alt tip de inginerie: arta caricaturii. Şi cum şcoala lui PIM a fost solitudinea, empiro-praxia tuturor meşterilor de năluciri cu un nume deasupra, empatia cu cercurile energetice l-a aşezat pe drum; pentru mânuitorul de peniţă Bucureştiul neînsemnând doar un număr de taverne elucubrante, boemă, pierzanie, ci emulaţie, colocvialitate, solidaritate, rezistenţă – un timp comprimat în „Cartea cu prieteni”.
În roiul rodnic din metropolă erau individualizate atunci numele sonore ale scriitorilor Zaharia Stancu, Mihai Beniuc, Eugen Barbu, după care s-au aşezat rând pe rând în rama literaturii „frumoşii nebuni” Marin Preda, Fănuş Neagu, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Adrian Păunescu, Ştefan Augustin Doinaş, Mircea Micu, Geo Dumitrescu, Mircea Ciobanu, Cezar Baltag, Cezar Ivănescu, Gheorghe Pituţ, Grigore Hagiu, Toma George Maiorescu, Tudor George, A.E. Baconski, Gheorghe Tomozei, Ion Gheorghe, Leonid Dimov, Teodor Pâcă, Aurel Covaci, Alexandru Andriţoiu, Constanţa Buzea, Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu, George Alboiu, George Bălăiţă, Petre Stoica – iar din Ardeal, Alexandru, Horea, Rău, Lăncrănjan. În vogă erau şi D.R. Popescu, Nicolae Breban, Dinu Săraru, Alexandru Ivasiuc, Ion Băieşu, Titus Popovici, Radu Cosaşu, Constantin Ţoiu, Constantin Chiriţă, Nicolae Velea, Teodor Mazilu, Romul Munteanu, Romulus Vulpescu, Tudor Muşatescu şi Paul Everac, iar dintre critici Alexandru Piru, Marian Popa şi Eugen Simion. La acest lung şir se adaugă şi graficienii Florin Pucă, Sorin Postolache şi Constantin Piliuţă (numele acestora e pentru pomelnic, după cum e şi al celor mai mulţi dintre cei enumeraţi).
În această lume şi-a cheltuit tinereţea PIM. Din această lume a venit la Suceava, nu pentru a sparge canoane şi statui ci să ridice provincia prin soluţii culturale „avangardiste”, cum păreau a fi strategiile sale în acel segment de timp. Prin PIM şi pistolul său cu peniţe caricatura a fost ridicată în Bucovina la rang de Salon. Numeroasele sale lucrări relevate în expoziţii, tipărite în cărţi, reviste şi jurnale din ţară şi din străinătate, adunate în albume şi antologii de pofil, au devenit o operă care defineşte profilul unui artist recunoscut şi recognoscibil mai ales în caricatura construită pe paradox şi tâlc.
Înţelegând polisemantic labirintul existenţei în perimetrul căruia colcăie atâţia neaveniţi/ neterminaţi/ măscărici/ peniţari/ ceracudişti/ caţavenci/ păturici, PIM nu şi-a părăsit albia, nici nu şi-a pervertit marca, aşa cum deseori li se întâmplă oportuniştilor gloriei. S-a îmbunătăţit citind filosofie şi religie, ca şi doamna sa, eminenta profesoară Gica Pânzaru.
Pentru PIM „Glossa” eminesciană a devenit un dreptar – valorile în lumina cărora a respira are sens sunt rezumate la copii/ progenituri, prietenie şi demnitate.
„Ce orizont mai am eu de-aici înainte?” m-a întrebat artistul nu demult, când biografia sa a însumat 70 de ani. Am zis ambiguu: Orizontul care s-a înfăşurat pe osia acestei vârste. Aşadar m-am gândit la zisa regelui profet şi poet din Psalmul 89.10-11 şi la ce e scris pe piatra lui Epaminonda Bucevschi de la Cernăuţi: „Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului” (Ps. 102.15). Stihuri inexorabile, valabile în cuprinsul întregii planete…
Om al concordanţelor şi concordiei, vornic de peniţă şi naş de confrerii, seniorului Mihai Pânzaru-PIM îi dorim şi în deceniul care i se deschide înainte UMOR (în care este secretul minţii şi sănătăţii), „vinul de viaţă lungă” (N.D. Cocea), „mitologii subiective” (O. Paler), să fie păzit de „anatomia” suferinţei (M. Nasta) şi de „primejdia mărturisirii” (N. Steinhard).
Rămâi „ţeapăn, drept, cu sceptru’n mână” (Eminescu), cu peniţa de argint în vârful Condeiului, între „insomnii de mătase” şi „ninsori în pahare de cristal” (Fănuş Neagu). Şi nu uita: „Omul când îmbătrâneşte/ Ori se-ngraşă ori prosteşte”/ ori… învaţă chinezeşte!
Comentarii