La prânz, oaspeţii basarabeni, împreună cu membrii guvernului şi alţi invitaţi, au fost poftiţi la o masă oficială la reşedinţa familiei regale, în sediul din strada Lăpuşneanu, în clădirea ce fusese cândva sediul primului domnitor al Principatelor Unite, Al. I. Cuza. Cu prilejul acestei mese festive, regele a acordat ordine şi medalii fruntaşilor basarabeni. Dar şi patriotului, omului politic şi de cultură, scriitor, avocat, universitar, Constantin Stere – care a primit ordinul Coroana României în grad de mare ofiţer. În vreme ce decoraţiile şi medaliile acordate fruntaşilor politici basarabeni au fost apreciate de contemporani ca acţiuni fireşti, binemeritate, pe deplin justificate, înaltul ordin acordat lui Stere a fost comentat şi contestat mai ales de liberali – al căror exponent principal, I.G. Duca, scrie în memoriile sale că, în organizarea şi proclamarea unirii Basarabiei cu România, „rolul lui s-a mărginit la acela de oaspete, iar nicidecum, aşa cum o susţin el şi prietenii lui, în acela de factor determinant”. În realitate, cel care a ieşit câştigător de pe urma gestului de a-l fi decorat cu cea mai înaltă medalie şi pe Stere, a fost însuşi regele Ferdinand – uitând orice gest de jignire adus de Stere atunci când acesta, în decembrie 1916, a rămas în Capitală, sub ocupanţi şi a colaborat cu aceştia, plecând la Berlin şi Viena, unde a declarat că e gata să-l sacrifice pe regele Ferdinand şi să aducă pe tronul ţării pe oricare alt principe din familia de Hohenzollern sau de Habsburg, dar să vadă Basarabia eliberată şi integrată la România; regele Ferdinand s-a dovedit, astfel, suveranul capabil să vadă peste jignirile ce i-au fost aduse de Stere, în toate acţiunile acestui mare fiu al Basarabiei, pe Omul care a pus mai presus de orice idealul de iubire şi unire pentru binele tuturor românilor, iar rolul pe care Stere îl va juca încă, în continuare, în cazul Basarabiei, va confirma că suveranul a procedat foarte corect, ca un mare înţelept, ieşind cu un prestigiu mult consolidat, depăşindu-şi sentimentalismul şi egoismul propriu.
Adresându-se oaspeţilor, regele Ferdinand le-a declarat: „Vă salut pe voi, fraţi de peste Prut!
Voi sunteţi aceia care aţi înţeles sentimentul ce de mult dormea în inimile voastre, fraţi moldoveni ai Basarabiei; l-aţi înţeles şi încă aşa de bine că azi putem vorbi unii cu alţii şi ca fraţi şi ca prieteni.
Sărbătorim astăzi înfăptuirea unui vis care de mult zăcea în inimile tuturor românilor de dincolo şi de dincoace de apa Prutului.
Din graniţă aţi făcut punte, unindu-vă cu Ţara-Mamă, şi de aceea vă zic: bine aţi venit între noi!
V-aţi unit în timpuri grele cu Ţara-Mamă ca un copil tânăr, însă cu inima adevărat românească.
Salutăm în voi o parte frumoasă a unui vis care niciodată nu se va şterge.
De aceea, ridic paharul meu în sănătatea fraţilor noştri, îmbrăţişaţi de mine cu aceeaşi căldură a dragostei pământeşti.
Trăiască copilul cel mic, dar poate cel mai voinic, al României-Mame!”.
Unii specialişti, care au cercetat exhausiv şi îndelungat această epocă, au constatat că textul unui astfel de discurs era, de obicei, „lucrat” de sfetnicii intimi ai regelui, de oameni care i-au fost mereu în graţii şi intimitate. Fie! Cu atât mai bine! Dar el, regele, îl accepta numai după ce-l vedea şi îi plăcea. Adică avea, totuşi, ultimul cuvânt! Aşa de pildă, când, după moartea regelui Carol I, principele Ferdinand s-a prezentat la 28 septembrie 1914 în faţa Parlamentului şi a jurat public că va respecta Constituţia şi legile ţării, adică a declarat, între altele, că va fi „bun român”, istoricul Ion Scurtu ne asigură că acest segment de propoziţie – bun român – fusese „adăugat” de Ionel I.C. Brăteanu, Barbu Ştirbei şi Victor Antonescu – şi discursul integral fusese superb, i-a electrizat pe ascultători, „a fost în sală un adevărat delir”. Acum se pare că discursul fusese controlat şi văzut de mai multe ori de Iorga şi de Ionel I.C. Brăteanu. Dar, ca şi altădată, le-a mers la inimă basarabenilor şi tuturor celor care l-au ascultat.
Din partea oaspeţilor basarabeni i-a răspuns – spontan, deschis, fără niciun petic de hârtie în faţă, cu ceea ce avea pe limbă, înscris în inima şi cugetul lui – preşedintele Sfatului Ţării, Ion Inculeţ, intelectual titrat, profesor universitar, doctor docent privat la Universitatea din Petrograd, pe care Kerenski îl delegase ca viceguvernator al Basarabiei, să păstreze această provincie între viitoarele republici ale aşa-zisei republici federative ruse, visate la începutul revoluţiei.
„Sunt foarte fericit că eu, în calitate de reprezentant al poporului român de peste Prut, am căderea să aduc Maiestăţii Voastre vestea unirii Basarabiei cu Ţara-Mamă.
A fost un gând vechi al nostru, pe care astăzi, prin noi, îl vedem cu mare bucurie realizat, rămânând ca acum, după înfăptuirea unirii, să luptăm pentru realizarea dorinţelor poporului nostru şi îndeosebi ale ţărănimii noastre. În această privinţă Maiestatea Voastră a binevoit a ne da cea mai frumoasă pildă”.
Preşedintele Sfatului Ţării se referea la un lucru despre care azi nu se prea scrie în manualele şcolare: la 20 martie 1918, când se împlinea un an după ce suveranul se întâlnise cu soldaţii români la Răcăciuni (Bacău) şi le promisese o împroprietărire binemeritată la sfârşitul războiului şi dreptul de-a lua parte la viaţa politică, acordându-li-se vot universal. Regele Ferdinand i-a scris Directorului Administrativ al Domeniilor Regale că, având în vedere rezistenţa eroică a soldaţilor români la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, în vara anului 1917, în împrejurările în care, acum, în primăvara lui 1918, s-a semnat armistiţiul şi se discută preliminariile păcii separate cu Puterile Centrale, iar ostaşii români vor fi lăsaţi la vatră şi se vor reîntoarce la casele lor – preciza regele în scrisoarea sa – „doresc ca pe aceste Domenii ei să fie deja, sub formă de obşte şi de arendă, puşi de îndată în folosinţa pământurilor ce li se vor cuveni” la sfârşitul războiului; suveranul sugera şi o ordine prioritară: de acest drept să beneficieze în primul rând „familiile ţăranilor care şi-au istovit viaţa în slujba Patriei”. Gestul regelui a fost urmat la scurtă vreme şi de mai mulţi proprietari liberali, între care I.C. Atanasiu, care îşi oferea moşia în arendă – o moşie de 750 ha, din judeţul Fălciu – ţăranilor din satele Schiopeni şi Ivăneşti; la fel procedau şi proprietarii N. Comărescu, Ion N. Crisoloveni, Mihai G. Orleanu, care şi ei decideau „să-şi arendeze imediat moşiile obştilor ţărăneşti” până ce, după terminarea războiului, se va legifera şi aplica reforma agrară. Gestul regelui şi al unora dintre marii proprietari era o dovadă că România de după război dorea să pornească pe drumul democratizării, reformării şi modernizării, ceea ce era o încurajare şi pentru fraţii basarabeni, care hotărâseră să se unească cu Ţara-Mamă.
„Gestul Maiestăţii Voastre – îşi continua cuvântarea Ion Inculeţ – a avut un ecou mare şi în rândul ţărănimii basarabene, care, aclamând Maiestatea Voastră îl numesc «Cristianschi Carol» – Regele ţăranilor. Trăiască Maiestatea Sa, regele, Maiestatea Sa, regina şi întreaga dinastie!”
În zilele care au urmat, Basarabia s-a aflat într-o fază de autonomie administrativă, care s-a delimitat cronologic între 27 martie/9 aprilie – 27 noiembrie/10 decembrie 1918, timp în care organismele conducerii ei au lucrat şi au colaborat efectiv şi decisiv cu România în vederea pregătirii unirii propriu-zise, în vreme ce în Apusul Europei războiul se desfăşura încă, iar România aştepta şi în tăcere se pregătea să reintre în război, spre a-şi împlini misiunea pentru care intrase în vârtejul acesta al morţii.
Comentarii