Pe 14 iunie 1914, Arhiducele Franz Ferdinand, moştenitorul coroanei Austro-Ungariei, era asasinat la Sarajevo. Peste o lună de zile, guvernul austro-ungar a declarat război Serbiei; apoi, în decurs de două săptămâni, Marile Puteri şi-au declarat război una alteia.
Spre deosebire de Vechiul Regat, care a intrat în război doar în 1916, populaţia din Transilvania, Bucovina şi Basarabia a susţinut povara frontului încă de la începutul conflictului. Indiferent că vorbim de frontul extern sau intern, anii Primului Război Mondial au fost ani de mare restrişte şi privaţiuni, de refugiu, de nelinişte şi durere şi, nu în ultimul rând, de mari pierderi. Cea mai afectată a fost societatea civilă, care a pierdut uman şi material valori ce nu puteau fi cuantificate şi căreia războiul i-a schimbat atitudini şi comportamente, i-a zădărnicit idealuri şi visuri.
Transilvania. Cu o structură multietnică şi pluriconfesională, Transilvania era locuită prevalent de trei mari grupuri etnice constituite de români (circa 55% din populaţie), maghiari, saşi, cărora li se alăturau în proporţii reduse evrei, ţigani, slovaci, ruteni şi alţii. Primul Război Mondial a antrenat în desfăşurarea sa toate naţionalităţile din Transilvania. Aici, ca şi în celelalte provincii româneşti, războiul a presupus: îngrădirea drepturilor de întrunire şi de trecere a frontierei, cenzura presei, supravegherea poştei, telegrafului şi telefonului, rechiziţionarea mijloacelor de transport, a produselor alimentare etc.
În Transilvania, pentru ofiţerii şi soldaţii români, chemarea sub arme a generat un comportament relativ conflictual. O atitudine care a oscilat uneori între subordonare şi refuz, consecinţă a crizei loialismului dinastic şi a ataşamentului în continuă creştere faţă de naţiune, în defavoarea patriotismului imperial.
Pe durata celor patru ani de război, 926.500 soldaţi şi ofiţeri au fost recrutaţi din rândurile românilor, maghiarilor, saşilor, dar şi a altor grupuri etnice. Dintre aceştia, 484.924 au fost români, 257.110 maghiari, 37.533 saşi, restul fiind reprezentat de celelalte minorităţi etnice. Din punct de vedere militar, cei aproape un milion de soldaţi şi ofiţeri ardeleni au fost înregimentaţi în corpurile de armată XII (aferent Transilvaniei), VI (pentru Sătmar şi Maramureş), VII (pentru Bihor), fiind repartizaţi în 624 batalioane K.u.K şi 288 batalioane de honvezi. Aproximativ 2000 de recruţi au fost încorporaţi în marina militară imperială. Majoritatea acestor unităţi militare, constituite mai ales din infanterie şi mai puţin din cavalerie şi artilerie, au fost trimise să lupte pe fronturile din Galiţia, împotriva Rusiei, şi pe cel din Italia, unde au participat la bătăliile de la Isonzo.
Anul 1916 a fost unul „de cotitură”, prin ieşirea României din neutralitate şi alinierea ei la Antanta. Intrarea armatei române în Transilvania a generat un real entuziasm în rândurile populaţiei româneşti din sud-estul provinciei. Transilvania a devenit, astfel, pentru doar câteva luni, teatru de război, armatele române fiind, în final, nevoite să se retragă dincolo de Carpaţi, pentru a face faţă atacurilor de pe frontul de sud. 80.000 de persoane au ales să treacă graniţa în România după evenimentele din 1916.
Intrarea României în război, în 1916, a afectat nu doar frontul intern transilvănean, ci şi comportamentul soldaţilor români din armata habsburgică. Primii care au reacţionat la intrarea trupelor româneşti în Transilvania anului 1916 au fost soldaţii de pe frontul din Galiţia, în rândul cărora a crescut brusc numărul de dezertori în armata rusească. Un comportament similar au manifestat şi prizonierii români din Rusia, care au cerut încadrarea lor în unităţi speciale care să lupte alături de trupele române. Din cei aproximativ 220.000 de prizonieri la ruşi, originari din Transilvania, 40.000 au cerut înrolarea în armata română.
Prăbuşirea monarhiei dualiste în toamna anului 1918 a prilejuit întoarcerea acasă a fostelor unităţi combatante. Dintre acestea, cele constituite din români au contribuit major la înlăturarea administraţiei austro-ungare din Transilvania şi la realizarea unirii Transilvaniei cu România.
Bucovina. Românii recrutaţi din Bucovina, în majoritatea lor, au fost încadraţi în regimentul 22 Infanterie Landwehr (armata teritorială austriacă) şi în regimentele 41 Infanterie „Arhiducele Eugen” şi 9 Dragoni „Arhiducele Eugen” ale armatei comune austro-ungare. Românii bucovineni au luptat pe frontul de est (Galiţia Orientală, nord-estul Poloniei), dar şi pe frontul din Italia.
Această provincie a fost cea mai afectată de război, deoarece a fost teatru de confruntări între armatele Puterilor Centrale şi cele al Imperiului Ţarist. Numai în ultimele patru luni ale anului 1914, oraşul Cernăuţi a fost ocupat de ruşi (2 septembrie), recucerit de austrieci (21 octombrie), pentru a fi reocupat de trupele ţariste (26 noiembrie). În 1915, forţele ruse au fost nevoite să se retragă din Bucovina, însă în vara lui 1916, după declanşarea ofensivei Brusilov, mare parte a teritoriului său (până în zona Vatra Dornei) a fost din nou ocupată de armatele ţarului. În iulie – august 1917 a avut loc o contraofensivă germano-austro-ungară, în urma căreia au fost ocupate Galiţia de Est şi Bucovina (pe 3 august l917, armatele Puterilor Centrale erau în Cernăuţi). Evident că toate aceste operaţiuni militare au adus cu ele tot cortegiul de greutăţi şi suferinţe pentru populaţia civilă a Bucovinei.
În toamna anului 1918, pe fondul colapsului Imperiului austro-ungar şi al pretenţiilor ucrainene asupra teritoriului Bucovinei, s-a constituit la Cernăuţi Consiliul Naţional Român din Bucovina, sub comanda lui Iancu Flondor. Pe 14/27 octombrie 1918, Consiliul Naţional Român a preluat efectiv conducerea acestei provincii, alcătuind un guvern condus de Iancu Flondor. Pe 11 noiembrie 1918, Divizia a VIII-a a armatei române, condusă de generalul Zadik, intră în Cernăuţi, iar pe 15/28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei, întrunit la Cernăuţi, a hotărât unirea acestui teritoriu cu România (1774-1918, 144 ani).
Basarabia. În momentul izbucnirii războiului, când România nu-şi declarase încă neutralitatea, pentru moldovenii dintre Prut şi Nistru, aflaţi sub dominaţie ţaristă, exista şi ipoteza de a lupta nu numai împotriva românilor aflaţi în Austro-Ungaria, dar şi a celor din Vechiul Regat, dacă România ar fi intrat în război de partea Puterilor Centrale, ceea ce însă nu s-a întâmplat.
În perioada 1914 – 1916, conform statisticilor, 12% din populaţia Basarabiei (aproximativ 300.000 de bărbaţi) a fost mobilizată pentru război pe fronturile contra Germaniei şi Austro-Ungariei. Populaţia civilă a avut, de asemenea, mult de suferit. Astfel, sute de mii de persoane au fost utilizate la lucrări de fortificaţie, cum ar fi săparea de tranşee pe linia frontului şi la construirea de căi ferate, necesare pentru transportul de trupe şi materiale. Au fost realizate rechiziţii (animale – cai, vite, măgari, catâri; alimente), iar locuitorii aveau obligaţia încartiruirii soldaţilor ruşi. Zemstvele şi oraşele făceau parte din organizaţiile panruseşti pentru organizarea de spitale pe front şi în spatele acestuia şi pentru strângerea de alimente şi îmbrăcăminte. S-au înfiinţat comitete de Cruce Roşie, de adunare de fonduri, de pregătire de material şi de personal sau de ajutorare a familiilor celor mobilizaţi
Odată cu intrarea României în război şi pornirea ofensivei sale contra Austro-Ungariei (campania din Transilvania: august – octombrie 1916), Basarabia a fost „invadată” de armatele ruseşti trimise în ajutorul românilor şi de formaţiunile din spatele lor: regimente în refacere, spitale de campanie sau convoaie de răniţi. După înfrângerile suferite de armata română în toamna anului 1916, numeroşi români, mai ales din Dobrogea, s-au retras şi în Basarabia.
După încheierea armistiţiului dintre Rusia şi Puterile Centrale (3 martie 1918, Tratatul de la Brest Litovsk), Basarabia a fost martora trecerii convoaielor de răniţi ruşi spre Odesa, Poltava şi Cherson, apoi şi a demnitarilor şi oficialilor, care îşi căutau un refugiu sigur la Odesa.
Evenimentele din Rusia, de la sfârşitul anului 1917, au dat un nou impuls mişcării naţionale din Basarabia. La 2/15 decembrie 1917, Sfatul Ţării de la Chişinău proclama Republica Democrată Federativă Moldovenească, preşedinte fiind ales Ion Inculeţ. La solicitarea autorităţilor de la Chişinău, armata română a intrat în Basarabia.
Pe 24 ianuarie/6 februarie 1918, Sfatul Ţării a proclamat independenţa Republicii Moldoveneşti, pentru ca pe 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Ţării de la Chişinău să hotărască Unirea Basarabiei cu România.
Simbolic, încheierea primei conflagraţii mondiale marca şi sfârşitul unei lumi. O lume ce nu va mai semăna niciodată cu cea de la începutul Marelui Război.
GAVRIL LAVRIC,
Gura Humorului
Notă: Informaţii furnizate în pliantul expoziţiei temporare deschise la Muzeul Naţional de Istorie al României la data de 1 octombrie 2015. Precizăm că, printre colaboratorii la acest proiect s-a numărat şi Muzeul Bucovinei din Suceava.
Comentarii