Sfatul Directorilor îi asigură pe toţi cetăţenii Basarabiei că vor fi păstrate toate drepturile dobândite prin revoluţie şi problema pământului se va rezolva „potrivit cu nevoile norodului muncitor! Rămâne ca fiecare să-şi facă datoria faţă de ţară şi neam”.
Documentul se adresa pe rând: plugarilor – care vor primi pământul de care aveau nevoie; preoţilor, învăţătorilor şi slujbaşilor – să se afle în fruntea ţării şi să se implice cu toată răspunderea „pentru povăţuirea norodului!”; minorităţilor – cărora li se amintea că „unirea a fost porunca istoriei şi o îndreptare a nelegiuirilor ce au apăsat această ţară peste un veac” şi li se amintea: „dacă am suferit împreună ca fraţii sub stăpânirea veche, acum avem tot împreună a ne bucura de toate drepturile obşteşti, de viaţă paşnică, orânduită şi luminată”.
În final, documentul înştiinţa populaţia Basarabiei că Sfatul Directorilor Basarabiei este compus din următoarele personalităţi: P. Cazacu – preşedintele Sfatului şi director de finanţe; G. Grosu – directorul justiţiei; Ştefan Ciobanu – directorul învăţământului; N. Codreanu – directorul lucrărilor obşteşti; V. Chiorescu – directorul comerţului şi industriei; E. Catelie – directorul agriculturii; I. Costin – directorul trebilor dinlăuntrul; I. Gherman – controlorul general.
…Aşa arăta primul „guvern provizoriu” al Basarabiei în aprilie 1918, până la terminarea Primului Război Mondial, în acele condiţii neasemuit de grele în care România avea un guvern conservator acceptat şi subordonat Puterilor Centrale, care ocupau şi controlau două treimi din teritoriul Vechiului Regat al României…
La 30 martie 1918, Iaşii, bătrâna Capitală a Moldovei, se pregătea să îşi primească oaspeţii de seamă, de peste Prut, de la Chişinău. Veneau să aducă suveranului României, regelui Ferdinand, actul Unirii celei dintâi provincii strămoşeşti, Basarabia. Se inaugura, astfel, şirul celor trei acte istorice supreme, ce vor marca trinitatea sfântă a împlinirilor naţionale şi ne vor da pentru prima dată acea mult visată şi aşteptată Românie întreagă, care n-a putut supravieţui mai mult de două decenii.
Se săvârşea în primăvara anului 1918 un eveniment epocal, pe care generaţia de atunci, din ajunul şi din timpul primilor trei ani de război, nu-l prevedea. Românimea dintre Prut şi Nistru, în pofida măsurilor de colonizare şi rusificare, odată cu revoluţia rusă ce izbucnea în februarie-martie 1917, se trezea după o tăcere şi supuşenie letargică de 106 ani sub cnutul ţarist, se ridica şi organiza cu o uimitoare temeritate, energie, seriozitate şi netăgăduit spirit democratic şi, întocmai ca un voinic şi semeţ Făt-Frumos din poveştile noastre, îşi scutura şi înlătura lanţurile robiei şi la 27 martie 1918 vota Unirea cu România.
Pentru confraţii din Vechiul Regat era încă o situaţie de umilinţă, de încordare, de grea aşteptare. Aliatul nostru cel mare de la Răsărit, care după intrarea noastră în război a nesocotit obligaţiile asumate prin cele două convenţii, militară şi politică, ba chiar a nutrit, prin două proiecte secrete elaborate de specialiştii Marelui Stat Major al armatei sale, gândul cinic şi nesăbuit de-a acapara şi anexa la sfârşit întreg teritoriul Bucovinei şi dacă s-ar fi putut şi alte teritorii româneşti ar mai fi avut poftă să anexeze, ca să înainteze spre Constantinopol şi Strâmtori, un vis mai vechi, rămas de la Petru cel Mare şi de la Ecaterina a II-a, vis pe care chiar Anglia şi Franţa i l-ar fi promis în secret, dacă s-ar fi străduit să ţină stavilă Puterilor Centrale şi le-ar fi biruit împreună. Aşa, însă, neajutorat şi înfrânt, Vechiul Regat era ocupat de trupele germane, austro-ungare, turceşti şi bulgare, iar comandanţii acestora le pregătiseră românilor o pace separată, punitivă, draconică şi îi siliseră, deocamdată, să accepte un guvern conservator şi filogerman format din cei ce rămăseseră în Capitala ocupată. Iar fosta conducere a ţării şi armatei, la care veneau acum conducătorii basarabenilor, rămânea izolată la Iaşi, chiar dacă această fostă conducere tolerată de ocupanţi era formată din liberalii şi regele Ferdinand, care declaraseră război Austro-Ungariei.
Despre atmosfera din ţară din ajunul acestei vizite istorice a fruntaşilor basarabeni, primul ministru Marghiloman – care era într-un fel mai duşman al fostei conduceri a ţării de la Iaşi decât al ocupanţilor, cărora le cânta în strună şi spera să obţină o îmblânzire şi o trataţie mai bună în tratatul de pace separată, pe care se pregătea să-l semneze, jucând şi el, de voie, de nevoie, cu „capul… în două luntre”, vorba proverbului românesc – tocmai fusese învoit de ocupanţi să plece la Chişinău şi să le promită basarabenilor că, dacă se unesc cu ţara, le va recunoaşte şi garanta programul întocmit de dânşii – încât, acum nota în însemnările sale: aici, scrie el, „nu găsesc decât plângeri”, adică la Bucureşti şi în ţară; „se fură chiar din raţia redusă” a ostaşilor germani, austrieci, unguri, turci şi bulgari; puţini dintre ocupanţi stau la coadă, mulţi trec direct pe la brutării şi iau pâinea cu sacii; în disperarea fricii de foamete, care devine „inamicul nevăzut, cel mai de temut” unii comandanţi ridică de la bietul ţăran până şi vaca de lapte, încât ţara trăieşte „o plângere generală”. În discuţiile la ordinea zilei despre unirea cu Basarabia, aflăm din aceleaşi notiţe ale prim-ministrului, părerile sunt împărţite: în vreme ce toţi românii se bucură, fie din teritoriile ocupate, fie din celelalte, turcii nu zic nimic, însă bulgarii şi ungurii spun că, prin această unire, „România devine mai mare şi mai tare” şi cine ştie ce mai aduce „ziua de mâine”; dar nemţii şi austriecii îi sugerează lui Marghiloman să ia Basarabia, fiindcă poate să mai aducă de-acolo ceva alimente, că-i „mare foamete, mai ales în Austria”; se discută chiar şi cifra care trebuie rechiziţionată din Basarabia, nu mai puţin de 12.500 de vagoane de grâu. Kulhmann îl flatează pe Marghiloman, declarându-i: „Domnule, Dumitale ai condus cu mare dibăcie barca! Şi câştigarea Basarabiei vă va înapoia de zece ori ceea ce pierdeţi prin tratatul pe care-l semnaţi cu noi”!…
La Bucureşti – mai aflăm tot din notiţele lui Marghiloman – sosea în acele zile şi o delegaţie a preoţilor din Basarabia. Slujitorii bisericii – cărora ruşii le lăsaseră sesii întinse spre a-i câştiga şi păstra de partea regimului – i se plângeau că acum guvernul republicii, Sfatul Ţării şi Consiliul Directorilor au decis să le împartă pământurile la ţărani şi să-i lase pe dânşii „muritori de foame”. Preoţii se rugau să li se dea din aceste sesii şi şcolilor, dar să li se lase şi lor loturi de hrană.
La Iaşi, însă, se vorbea mai puţin despre necazurile prin care trecea populaţia Vechiului Regat. Se pregătea – ne informează acelaşi Marghiloman – un parastas pentru cei vreo 300 de medici şi farmacişti care au căzut în timpul epidemiei de tifos exantematic. I.G. Duca avea să noteze însă că venirea fruntaşilor basarabeni avea să însemne „o zi de nădejde şi de înălţare, iar istoricul şi pedagogul Constantin Kiriţescu avea să scrie şi el: oraşul era „cufundat în tristeţe din cauza păcii de robire, ce se pregătea”; dar oraşul – care în urmă cu 59 de ani îl alegea pe tronul Moldovei pe Al. I. Cuza, care la scurtă vreme ajungea şi pe tronul Ţării Româneşti şi, astfel, devenea şi primul domnitor al statului român modern, unit – „îşi uita, acum, pentru o clipă durerea şi îmbrăca haina de sărbătoare” fiindcă „solii de astăzi ai Unirii Basarabiei erau cei dintâi vestitori ai sărbătorii de unitate”.
Publicaţia ieşeană „Mişcarea” a liberalilor, salutând şi relatând pe larg despre „Solia fraţilor basarabeni”, scria: „Venind aici ca să aduceţi Domnului nostru, regelui Ferdinand, vrednic urmaş al voievozilor Moldovei, marea solie a hotărârii Sfatului Ţării de a vă uni de-a pururea cu Ţara-Mamă, vă primim cu sufletele curate şi înălţate de cea mai caldă iubire de frate!”.
La ora 10 – în ziua de 30 martie 1918 – în gara Iaşi au coborât din trenul ce sosea de la Chişinău membrii delegaţiei oficiale care aducea actul unirii Basarabiei cu România: Ion Inculeţ, preşedintele Sfatului Ţării, Pan Halipa, vicepreşedinte, Dr. Daniel Ciugureanu, preşedintele Consiliului Directorilor sau guvernului Republicii Basarabia, Teofil Ioncu, ministru de interne, N.B. Codreanu, ministru transporturilor, generalul Brăescu, ministrul apărării, Vladimir Podvinschi, controlor de stat, Mihai Savencu, ministrul justiţiei, episcopul Gavril al Basarabiei, arhimandritul Gurie, vicar şi episcop al Akermanului sau Cetăţii Albe etc.
Oaspeţii basarabeni au fost întâmpinaţi la gară de prim-ministrul Alexandru Marghiloman şi membrii guvernului român. De la gară, întreg convoiul oficial s-a deplasat spre Mitropolie în dangătul clopotelor tuturor bisericilor şi pe tot parcursul o mare mulţime de orăşeni şi ţărani din împrejurimi i-au aclamat cu urale şi le-au aruncat buchete de flori.
La Mitropolie – unde erau prezenţi membrii familiei regale şi fruntaşi liberali, între care: Ionel I.C. Brătianu, Vintilă I.C. Brăteanu, Constantin I. Brătianu, G.G. Mironescu, I.G. Duca, V.G. Morţun şi alţii, mitropolitul Moldovei, ÎPS Pimen, ierarhi şi preoţi, ofiţeri şi soldaţi, intelectuali şi funcţionari, studenţi şi elevi etc. – s-a oficiat o slujbă, un Te Deum. A avut loc apoi o recepţie şi în continuare, în faţa primăriei, o defilare a câtorva unităţi de infanterie, artilerie şi vânători de munte din garnizoana Iaşi.
Comentarii