Hai să dăm mână cu mână,
Cei cu inimă română…
(Vasile Alecsandri)
Ţin în mână o carte, una deosebită de multe alte volume de publicistică, pe care le-am parcurs de-a lungul anilor. În primul rând, m-a impresionat titlul ei Dulce de Suceava, / Amar de Cernăuţi. În al doilea rând, faptul că au fost adunate, selectate şi bine sistematizate cele câteva sute de reportaje, interviuri, tablete, cronici, recenzii, articole de probleme, analize pe cele mai actuale teme care frământă societatea civilă (cea românească dimprejurul Cernăuţilor, precum şi cea a Sucevei).
Este o carte a îngemănării noastre comune, a suferinţelor comune, dar şi a unor bucurii comune, care totuşi se mai produc în această, altă parte de Bucovină, zisă cea de Nord. Cred că nu voi exagera afirmând faptul că acest volum select, de 520 de pagini, ar putea fi comparat cu un Hronic al vremilor noastre, în care au încăput cele mai importante evenimente care s-au produs în cei 15 ani de la urmă şi la Cernăuţi, şi la Suceava. Iar rezultatul acestei munci enorme şi demne de admiraţia bucovinenilor din partea stângă şi din partea dreaptă a Siretului, îl datorăm înzestratelor cu un har ales, harnicelor albinuţe Maria Toacă, de la ziarul regional Zorile Bucovinei din Cernăuţi, şi Doinei Cernica, cronicar cu experienţă bogată de la Crai nou din Suceava.
Cel care va parcurge cu atenţie conţinutul frământărilor sufleteşti ale acestor excepţionale publiciste va înţelege de ce Maria Toacă şi-a adunat o parte din zestrea ei publicistică sub genericul Amar de Cernăuţi, iar Doina Cernica – sub un altul, antiteză, Dulce de Suceava. Iată cum explică semnificaţia, într-un fel singulară, a titlului de pe coperta şi de pe foaia de titlu ale acestei memorabile lucrări doamna Doina Cernica:
„Maria Toacă i-a ales titlul, pe care l-am îmbrăţişat fără ezitare. Privirea mea, de la Suceava, pentru Cernăuţi, este „dulce”, în comparaţie cu a sa, din Cernăuţi, pentru Cernăuţi – „amară”. Ea subliniază o diferenţă asemănătoare suferinţei trăite pentru cineva foarte drag aflat în suferinţă, şi suferinţa sa trăită în carne proprie”.
Dar iată un fragment din confesiunea Mariei Toacă, pe care l-am extras din eseul ei „Urme de lacrimi în piatră”:
„Adevărul e pretutindeni, dar nu-l cunoaşte decât acela care-l caută, ne îndemna să luăm aminte ilustrul savant Nicolae Iorga. Ţinând seama de aceste cuvinte, dacă dorim să cunoaştem cât mai mult adevăr despre Cernăuţiul nostru, nu-i nevoie neapărat să stăm numai în universul rece al arhivelor. Îl putem găsi şi în tăcerea grea a pietrelor, plimbându-ne încet, cu privirile în jos, pe străzile înguste, care mai păstrează pavajul din perioada interbelică”…
Şi peste câteva alineate: „Dacă noi vom tăcea, pietrele vor striga”, scria bucovineanul N. Tcaciuc-Albu, refugiat la Sibiu în vara anului 1940”…
Cu alte cuvinte, Maria Toacă ne sugerează că toate trăirile, retrăirile, bucuriile şi tristeţile pe care le trăiesc zi de zi conaţionalii săi ar fi expresia unui dialog fără cuvinte, a unor mărturisiri interioare, trăite la cea mai înaltă temperatură a bătăilor inimii ei fără astâmpăr, cu toate pe câte Cernăuţiul nostru vechi le-a păstrat de la Eminescu încoace.
Încheiem această scurtă relatare despre o carte de zile mari cu următoarea concluzie a doamnei Doina Cernica: „Focalizând interesul asupra capitalei Bucovinei de odinioară, capitală de suflet pentru ambele autoare şi astăzi, cartea încearcă integrarea ei unei realităţi mai cuprinzătoare, în care sudul sucevean şi nordul cernăuţean continuă să existe împreună în dragostea pentru limba română, pentru Eminescu, pentru tradiţii şi obiceiuri şi în care nordul cernăuţean şi sudul sucevean confluiesc mai puternic poate în ziua de mâine a Uniuni Europene, poate în necunoscuta viitorului”.
Aşa să ne audă şi să ne ajute Creatorul Lumii.
Mihai MORĂRAŞ
*[Din”Literatura şi Arta“, săptămânal al Scriitorilor din Republica Moldova, joi, 24 septembrie 2015, Nt. 39 (3656) 2]
Comentarii