Siretul interbelic este descris de Itzhak Artzi în romanul autobiografic „Biografia unui sionist”, apărut în Editura Hasefer din Bucureşti, în anul 1999.
Pe numele său Isac Herzeg, I. Artzi a văzut lumina zilei pe data de 14 noiembrie 1920, la Siret, într-o familie de negustori înstăriţi. A trăit în România timp de 26 de ani, după care a emigrat în Palestina, unde a pus umărul la fondarea Israelului.
În preambul cărţii sale, el scrie: „…De ani de zile sunt preocupat de scrierea unei autobiografii… sunt conştient de limitele mele literare…, pasiunea pentru scris izvorăşte şi din a retrăi clipele măreţe şi sublime ale vieţii mele… Sunt martor viu al Holocaustului evreilor din Europa… Această carte va fi pentru mine un paşaport de trecere a graniţei spre lumea cealaltă…”.
În primul capitol al cărţii el descrie oraşul natal şi viaţa sa în acest oraş. Pentru el, Siretul era „…Un «ştetl» evreiesc în adevăratu înţeles social şi literar al cuvântului. Era tipul de «ştetl» în care a înflorit şi s-a veştejit viaţa evreiască din răsăritul Europei…”. În pagina următoare el scrie : „…Siret era un orăşel cu caracter occidental. În centru era Ringplatz (Piaţa Unirii) – piaţeta oraşului, centrul vieţii din Siret. În căsuţa mică din jurul piaţetei se afla chioşcul de ziare a lui Teofil Ţurcan, «centrul cultural» al oraşului. Aici opreau autobuzele în drum spre Cernăuţi. Pe strada principală se aliniau marile magazine ale oraşului, băcăniile lui Herş Klifer şi Mendel Sterling, magazinele de dulciuri a Iosif Delfiner şi a lui Glaicher, magazinul de textile a lui Iosef Grümberg şi cârciuma lui Moşe Şaib…”.
Viaţa în cel mai înstrăinat oraş al Bucovinei el o descrie astfel: „…Toată săptămâna, viaţa era tihnită: un orăşel liniştit, ca toate celelalte orăşele în care nu se întâmpla nimic. Numai marţi, toate se schimbau… era ziua iarmarocului… Orăşelul îşi schimba din nou înfăţişarea în ziua de vineri… se simţea ritmul încetinit, în cinstea Şabatului…”.
Sărbătoarea sabatului şi viaţa religioasă a comunităţii ne sunt zugrăvite cu unele accente ironice: „Odată cu venirea Şabatului, cele şapte sinagogi din oraş gemeau de credincioşi veniţi să se roage. Uneori venea la sinagoga noastră (Sinagoga adepţilor rabinului din Vijniţa) un cantor care cânta rugăciunile de şabat după melodiile operei «Carmen». Majoritatea credincioşilor n-au auzit de Bizet, dar le-au plăcut melodiile. După «havdala» – binecuvântarea de încheiere a sâmbetei – treburile reveneau la normal…”.
Pentru el, vestigiile istorice ale primei capitale a Ţării Moldovei se rezumau la… „…două monumente istorice există la Siret: O biserică din secolul al XI-lea (secolul al XIV-lea – n.n.), care a deservit pe unul din voievozii Moldovei când Siretul era capitala regiunii. Al doilea monument este vechiul cimitir evreiesc… piatra funerară cea mai veche datează din anul 1510 (1761 – n.n.)… dovada prezenţei noastre pe aceste meleaguri timp de sute de ani…”.
O întâmplare bizară l-a smuls pe autor din această lume idilică şi l-a aruncat în vâltoarea evenimentelor ce au precedat şi au pregătit un nou război mondial: „…În 1935, în clasa a V-a de liceu, colegul meu Nicolae Tăutu a «ciripit» în cancelarie că evreii din clasă ar fi profanat drapelul României. Susţinea că eu am ridicat o cârpă de pe jos şi am spus că aceasta este drapelul României – dovadă sigură că suntem comunişti… explicaţia mea nu a fost luată în seamă… la început s-au gândit să emită împotriva mea un ordin de îndepărtare din toate şcolile din ţară… Bunicul meu a intrat în acţiune. El s-a adresat baronului von Flondor (Ilie Samuşcu – vecin şi primar – n.n.) şi a cerut o întâlnire cu directorul şcolii, Ion Iţcuş (Nicodim Iţcuş n.n.)… bunicul şi-a însoţit explicaţiile cu cadouri costisitoare… Pedeapsa a fost schimbată. Mi s-a interzis prezentarea la examene… ceilalţi colegi de clasă evrei au fost înlăturaţi din şcoală pentru diferite termene…”.
Din „Anuarul VI pe anii şcolari 1934/1935 şi 1935/1936” întocmit de Nicodim Iţcuş, directorul liceului, apărut în anul 1937 la Cernăuţi în Editura „Glasul Bucovinei”, pagina 77, rezultă că gimnazistul Herzeg G. Isac a promovat clasa a V-a, în anul şcolar 1935/1936, cu media generală 7,55, colegii săi evrei Hackel Arnold, Herţanu David şi Frucht Bernhard s-au transferat la alte şcoli, iar bunul său prieten Herbert Gropper a scăpat fără nicio sancţiune…
Se pare că „incidentul Herzig” nu a fost o simplă întâmplare, ci a fost o „legendă” la două capete, prin care cei doi protagonişti şi colegii lor au intrat în frontul luptei sociale. Carierele lor au demonstrat acest lucru, primul a ajuns activist sionist şi viceprimar al Tel Avivului, iar al doilea, scriitor şi deputat în MAN…
După acest incident, familia Herzig se mută la Bucureşti, unde tânărul Herzig activează în organizaţia „Helahuţ” (organizaţie de tineret sionist) până la plecarea definitivă din ţară.
Incidentul sau legenda de la Siret nu l-au împiedicat să denumească capitolul al doilea al cărţii şi oraşul său natal cu frumoasele cuvinte: „Un mic rai european”.
După ultima vizită în oraşul natal, făcută înainte de revoluţie, el scrie: „…Siretul în prezent este un oraş fără evrei, dar evreii sireteni nu l-au uitat. Cei câţiva sireteni din Israel obişnuiau să se adune o dată pe an, de Ziua Holocaustului, la cimitirul din Holon, lângă piatra memorială ridicată în amintirea evreilor din Siret pieriţi în Transnistria…”.
Ultima pagină a capitolului închinat oraşului său natal, el o încheie cu următoarele cuvinte: „…Nu de mult, cunoscutul scriitor german (evreu, scriitor de limbă germană – n.n.) Edgar Hilsenrath, un fiu al Siretului, a publicat un roman, în centrul căruia se află descrierea oraşului Siret. Acesta, împreună cu vărul meu comunist Leo Katz, va eterniza viaţa evreiască care era şi nu mai este, „sate şi orăşele în flăcări”. Siretul meu va rămâne acoperit de praf, numai în biblioteci…”. (Va urma)
Prof. pens. FRANZ PIESZCZOCH
Comentarii