Gânduri

La versurile unui prieten

Surpriză!

Am citit la început atent, cum a scris cel care a tipărit volumul de versuri, pregătit, oarecum preconceput, pentru ceva nu prea nou, şi n-am înţeles, n-am simţit o emoţie sau tulburare. Am mai citit odată şi apoi iar şi iar până într-un sfârşit am auzit primele acorduri muzicale.

Am reluat totul descifrând scriitura poetului ca şi cum aş fi avut, în faţa ochilor, manuscrisul, plin de acorduri, dezacorduri, rime, ştime, multe sau puţine şi parcă m-am ridicat eu la pupitrul creaţiei, ideaţiei, versificaţiei… Eu eram tu, poetule, şi am început să simt gândurile tale, dar de fapt erau şi ale mele, numai că nu le puteam scrie ca tine şi atunci le-ai scris tu. Norocul meu, norocul nostru, norocul vostru…

Am înţeles că trebuie să dibui cadenţa rimei, răsuflarea poetului pentru ca totul să aibă un sens, să se lumineze, să se descifreze în simplitatea şi perfecţiunea roatei de roată.

Eu n-am citit, răscitit, tălmăcit, răstălmăcit. Am încercat să desluşesc o partitură muzicală, la prima vista, trăind uimitoare emoţii, intrând în stare de graţie, de nerăbdare pentru ce va fi să-mi dezvăluie autorul. Am simţit zbuciumul omului-poet, eternele nedumeriri şi întrebări la care, culmea, nu aşteaptă răspunsuri.

Dacă aş şti să scriu şi eu… muzică. Pentru fiecare stihuire aş putea transcrie sunetele cuvintelor, folosind registrul grav al tubei, contrabasului şi violoncelului, solemnitatea alămurilor şi ecoul cornului, suavitatea flautului şi piculinei sau amplitudinea şi mângâierea viorilor şi harpei. Dar nu ştiu să scriu muzică şi într-un fel mă fericesc pentru că toate emoţiile îmi rămân numai mie, în mintea mea, în fiinţa mea şi, egoist ce sunt ca mai toţi pământenii, mă bucur singur, cu o bucurie nevinovată ce poate fi tolerată, că aceste versuri ar putea fi şi ale mele. Dacă ştiam să scriu… Dar… Eu nu pot, eu nu ştiu să mă dăruiesc atât de deschis şi naiv ca autorul care se deschide golaş, se strânge uimit, se întreabă veşnic, trăieşte tot, visează necuprinsul, se miră de haos şi prostie dar se simte Don Quijote şi atunci Donquijoteşte. Cred că are ceva din Cervantes pe care l-a făcut român. Poate îmi dă dreptate.

În fine, mă întreb ce se petrecea dacă ştiam să pictez?

Cu admiraţie… un Prieten.

DRAGOŞ AGAVRILOAEI

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: