Negreşit, vinovatul din oglindă este Vasile Moroşanu cel care ne-a adus în spaţiul lecturii ultimul său volum de proză scurtă. Vinovat fără vină, pentru că nu a făcut altceva decât să ne invite la plaisir de texte într-o carte fără narcisisme, fără oglinzi răsturnate sau oglinzi paralele, fără self, cu adevăruri scrise şi spuse fără cosmetizare într-un fel, de la lume adunate şi-napoi la lume date.
Cu asumarea libertăţii de a se juca serios. Cu farse, spirit ghiduş, cu umor uşor burlesc. Coborâre în cotidian. Povestiri dulci-amare, o cronică vie şi actuală cu o gamă largă de personaje prezentate în registre variate. Naraţiuni umoristice simple prilejuind o plăcută zăbavă. O carte de vacanţă deosebit de vie şi de antrenantă care te cucereşte. Naraţiunile curg firesc, iar autorul este hăruit cu fler. O gamă tematică diversă şi diversificată cu o pluralitate a vocilor narative şi cu efect de iluminare.
Toate, din lumea românească a lui Esop, Nastratin, Till Buhoglindă sau Bertolodo. Sau din cea a lui Păcală. Cu Bune şi rele, ca în cartea anterioară. Stenic, vibrant, moralist, umorist, autorul ne face Surpriza unui nou op de proză scurtă. Şi, probabil, proza scurtă a câştigat în lupta cu timpul un culoar care o individualizează şi-i dă rezistenţă delectând cititorul.
Dovadă cărţile lui Dan Lungu sau ale lui Radu Paraschivescu. Iar argumentul suprem – renunţarea la grand narrative în favoarea prozei scurte acum, când planeta se grăbeşte. Şi nu întâmplător, canadianca Alice Munro a primit premiul Nobel pentru acest gen de proză.
Pledoarie pro domo, în cazul prozelor lui Vasile Moroşanu, alegoria din Oglindele fabulistului Grigore Alexandrescu vine ca o mănuşă:
Şi din vremea aceea toţi oamenii frumoşi/ arăt câte-o oglindă acelor urâcioşi.
Reuşita cărţii se datorează şi ilustraţiilor lui Radu Bercea, precum şi viziunii grafice a lui Gheorghe Boşca.
Anecdoticul primează în Zece „măgari”:
– Bogdaprosti pentru ajutor, domnule ofiţer. Cine ştie, cum şi când ieşeam de aici, cu un singur măgar…
– Ai grijă, omule, cum mergi mai departe, că, la o altă împotmolire, nu ştiu dacă ai să mai găseşti încă zece măgari să te scoată!
Trenule, trenuţule! aduce voia bună şi prin rostirea specific ardelenească: Tare-s păcătoşi rărunchii, după ce să betejăsc. O spus cineva că tătă puterea bărbatulu’ stă în ei! Şă bine ar ci, să nu beie omu’ apă din tăte bălţâle. Şi io merg până pe aproape, la Apahida.
Sau destinul post mortem al răposatului Sandu Margine sortit să rămână fără pământ şi fără mormânt îngropat într-o… margine!
Bâlciul evidenţiază micile pungăşii sau marile tâlhării într-un comic caragelian ce frizează absurdul. Omul legii este de o stupiditate, soră cu prostia:
– Numele?
– Costache Prisacariu.
– De unde eşti?
– Din Mănăstioara.
– Ai familie? Ai făcut puşcărie? De când ai venit în bâlci?
– De dimineaţă.
– Cam cine crezi că te-a furat?
– Mergi de-l caută şi adu-l la mine ca să-l „lucrez”
– Păcatele mele! Da’ cum să găsesc eu hoţul… Asta-i treaba matale, nu a mea.
– Nu-mi spune tu mie ce trebuie să fac! Şi apoi, cine te-a pus să vii la bâlci?
Delicioasă şi amuzantă situaţie demnă de un Moş Teacă!
Vasile Moroşanu ne readuce bucuria lecturii, evoluând uşor cu pianul pe scări.
Comentarii