O poveste despre limba noastră cea română

Începând cu 2013 sărbătorim în fiecare an, la 31 august, ziua limbii române.

Geneza sărbătoririi limbii române îşi are obârşia în Republica Moldova. Fraţii noştri, românii de malul stâng al Prutului, au luptat pentru a-şi câştiga dreptul să vorbească în limba lor maternă. Ei au reuşit, la 31 august 1989, să recucerească limba română şi grafia latină. A fost o victorie pe care o putem asemăna ca importanţă doar cu cea obţinută de ei doi ani mai târziu, la 27 august 1991, când Republica Moldova şi-a declarat independenţa.

Am avut bucuria ca în septembrie 1989 să primesc o scrisoare de la consăteanul şi bunul meu prieten Valentin Mîndîcanu în care el descrie neasemuit de frumos şi emoţionant cum, în sesiunea Sovietului Suprem al Republicii Socialiste Sovietice Moldova (aşa se mai numea încă atunci, pentru puţin timp), s-a adoptat hotărârea ca limba română (moldovenească) să fie – prin constituţie – limbă de stat. Citez din scrisoare: „Aici la Chişinău, am dat cu toţii bătălia supremă pentru limbă, pentru salvarea neamului nostru de români basarabeni. Ah, cît de greu ne-a fost să smulgem oaia din gura lupului! Dar am smuls-o. Acum ne revine sarcina de a tămădui rănile lăsate pe trupul ei de colţii lupului”. Şi, mai departe, „De azi înainte vom folosi – fără frica de a fi bătuţi ca nişte cîini de pripas – sfintele noastre litere latine după care au tînjit atîtea generaţii de basarabeni. Am obţinut o izbîndă de necrezut. Am pus temelia şi acum urmează să zidim casa”.

M-a impresionat mult această scrisoare. Am fugit cu ea în mână la Fălticeni unde locuiau părinţii mei. Le-am citit-o. Am început să plângem toţi trei.

Valentin (Valea, cum îi spuneau ei) se întrecuse pe sine. Scrisoarea le-a plăcut şi lor foarte mult.

Trebuie să vă spun că tatăl lui Valentin, Roman Mîndîcanu, a fost învăţător şi director al şcolii din Mihăileni. O relaţie foarte apropiată a existat între părinţii mei şi familia Mîndîcanu. Învăţătorul Roman Mîndîcanu a fost naşul de cununie al părinţilor mei şi, de asemenea, naşul de botez al celor trei copii, eu şi fraţii mei.

Până la 27 iunie 1940, data ultimatumului sovietic, tatăl meu a fost primarul comunei Mihăileni. Cea mai mare realizare a lui, cu care s-a lăudat toată viaţa, a fost construcţia şcolii din Mihăileni în care se învăţa româneşte! Câţi ani trecuseră de atunci… Nici mai mult nici mai puţin de 50 de ani până când limba română şi-a reintrat în drepturi la ea acasă.

Merg în fiecare an la Mihăileni şi particip la ultima zi de şcoală care, de regulă, este pe 31 mai. Premiez pe cel mai bun absolvent al liceului. Participă la eveniment, care devine întotdeauna o adevărată sărbătoare, tot corpul profesoral şi absolvenţii.

Le-am citit şi lor scrisoarea de la Valea de câteva ori de-a lungul acestor ani. Îi cuprind întotdeauna emoţiile şi nu şi le pot stăpâni.

Liceul din comună poartă numele lui Eugen Coşeriu. Marele nostru consătean, cetăţean de onoare al comunei Mihăileni, a fost cel mai mare romanist al secolului XX! Nu-ţi vine să crezi că dintr-un sat, dintr-o comună, a ţâşnit un asemenea om, atât de mare. Directorul liceului, profesor de istorie, şi soţia dumnealui, profesoară de limba română, au făcut din acest liceu o adevărată şcoală de patriotism. În toate sălile de clasă şi pe culoare sunt tablouri ale scriitorilor români începând cu Mihai Eminescu, cu Ion Creangă, dar şi cu Liviu Rebreanu, Grigore Alexandrescu şi citate din operele lor.

Serbarea de sfârşit de an şcolar este o delectare. Se aud dintre cele mai frumoase cântece româneşti, iar echipa de dansuri populare româneşti este tot mai aplaudată.

Roman Mîndîcanu a fost învăţătorul lui Eugen Coşeriu. Valea Mîndîcanu nu s-a lăsat până nu i-a făcut o vizită la Tübingen, acolo unde s-a stabilit şi a trăit până în 2002 Eugen Coşeriu. Soţia mea a avut şi ea privilegiul să-l vadă pe Eugen Coşeriu acasă la el, la Tübingen, şi să-i admire biblioteca.

Valentin Mîndîcanu a fost cel care a publicat în revista „Nistru”, editată de Dumitru Matcovschi, articolul intitulat „Veşmîntul fiinţei noastre”. Era în aprilie 1988! Pentru prima dată a apărut atunci scris de el într-o publicaţie că limba moldovenească este o invenţie stalinistă, că nu există nicio limbă moldovenească, aşa cum nu există nicio limbă oltenească, nicio limbă ardelenească, ci există doar o singură limbă a tuturor românilor şi aceea este limba română. Ce curaj! Valentin Mîndîcanu a făcut parte din grupul de intelectuali basarabeni care a aprins flacăra românismului şi i-a îmbărbătat pe conaţionali să lupte, să nu se teamă pentru a-şi redobândi drepturile.

Marele romanist Eugen Coşeriu era în iunie 1940 student la facultatea de filologie a universităţii din Iaşi. Terminase primul an de studiu şi urma să plece acasă, în vacanţă. A aflat de ultimatum şi s-a speriat atât de tare încât a luat hotărârea să nu se mai întoarcă la Mihăileni. A plecat în Italia şi şi-a continuat studiile la Roma şi Milano. Ulterior, a predat la Universitatea din Montevideo, Uruguay, iar apoi a fost, pentru câţiva ani, profesor-invitat la Universitatea din Bonn, Germania. Din 1963 şi până la sfârşitul vieţii a fost profesor la Tübingen, unde a creat Şcoala de lingvistică ce îi poartă numele. A fost Doctor Honoris Causa la aproape 50 de universităţi din întreaga lume. Este o onoare pentru Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava că îl are pe Eugen Coşeriu printre personalităţile cărora li s-a conferit acest titlu, „pentru ilustra operă lingvistică, apreciată în toată lumea, şi pentru impresionanta vocaţie de magistru”, aşa cum scrie în motivaţie.

A fost membru de onoare al Academiei Române.

Cu activitatea-i profesională recunoscută, Eugen Coşeriu a susţinut mereu opinia că „a promova sub orice formă o limbă moldovenească, deosebită de limba română, este din punct de vedere strict lingvistic o greşeală naivă, ori o fraudă ştiinţifică. Din punct de vedere istoric şi practic, este o absurditate, o utopie, iar din punct de vedere politic e o anulare a identităţii etnice şi culturale a unui popor şi, deci, un act de genocid etnico-cultural” (am citat din prelegerea sa la conferinţa ţinută pe tema unităţii limbii române – cu privire specială la Basarabia şi Bucovina; materialele au apărut în 27 martie 2003, în volumul conţinând lucrările ştiinţifice prezentate la conferinţă).

…Abia în august 1991, Eugen Coşeriu a revenit acasă! Fusese invitat să participe, pe 31 august, la sărbătorirea limbii române, la Chişinău. Trecuseră 51 de ani de când nu mai călcase pe pământul Basarabiei!

Cu câteva zile înainte, eram la Bucureşti şi m-am numărat printre cei care am dorit foarte mult şi am reuşit să plec cu un microbuz la Chişinău pentru a participa la marea sărbătoare a limbii române.

Mi-aduc aminte că în microbuz am stat alături de părintele Ţepordei. Fusese mulţi ani deportat în Siberia şi avea ce povesti. Mai era cu noi Victor Crăciun, unul din liderii asociaţiei „Pro Basarabia şi Bucovina”. Luasem în microbuz multe ziare româneşti, pentru a le distribui basarabenilor.

Valentin Mîndîcanu a fost primul om pe care l-am căutat la Chişinău. M-a îmbrăţişat şi mi-a spus: „Am să-ţi fac o mare surpriză. Vom merge toţi trei, Mihai Cimpoi, eu şi cu tine la aeroport să-l întâmpinăm pe Eugen Coşeriu. Vine pentru prima dată aici şi va participa şi dânsul la sărbătoarea de mâine”.

Îmi aduc aminte de acel moment când Eugen Coşeriu a coborât din avion şi ne-am întâlnit cu toţii. Am mers apoi la locul de cazare, la hotelul Naţional. Ziarele româneşti pe care le adusesem cu microbuzul nostru de la Bucureşti erau neatinse. Câteva pachete cu ziare erau în holul hotelului, iar câteva în faţa clădirii. Unii treceau şi se uitau pe furiş la ele. Cei de la recepţia hotelului nu-i îndemnau să ia vreun ziar. I-am întrebat de ce nu le spun nimic oamenilor. O fată mi-a răspuns: „Fiecare face ce vrea.” Le era frică. Frica ancestrală de ruşi.

La Valea acasă am stat seara de vorbă cu Eugen Coşeriu până după miezul nopţii. Eram trei oameni plecaţi din acelaşi sat, care trăisem departe unul de altul, şi fiecare avea un mod propriu de analiză a evenimentelor care se succedaseră cu repeziciune în zona noastră în ultimii ani.

În octombrie 2014, la Mihăileni, a fost dezvelit bustul lui Eugen Coşeriu, operă a sculptorului ieşean Scarlat. A participat întreaga suflare a satului. Invitaţi de seamă au fost rectorul Universităţii „Alecu Russo” din Bălţi, ambasadorul Germaniei la Chişinău, scriitorul Nicolae Dabija. Am avut onoarea să particip alături de ei la această impresionantă manifestare dedicată marelui mihăilinean. Cred că mulţi dintre cei care erau prezenţi pe platoul din faţa primăriei, acolo unde a fost amplasat bustul, nu mai participaseră vreodată în viaţa lor la o întrunire atât de importantă. Ambasadorul Germaniei le-a spus celor prezenţi că ţara sa se mândreşte că Eugen Coşeriu s-a hotărât să trăiască şi să-şi desăvârşească opera în Germania şi că, prin prezenţa lui acolo, Tübingen a atras foarte mulţi oameni din zona vorbitorilor de limbi latine din toată lumea. Frumos a vorbit şi rectorul. Dar cel mai frumos a vorbit Nicolae Dabija. A fost cel mai înflăcărat discurs pro românesc pe care l-am auzit vreodată în viaţa mea.

Am primit atunci de la Nicolae Dabija un exemplar din romanul „Temă pentru acasă”, cartea cea mai de seamă a sa, în care drama Basarabiei este redată în cel mai impresionant mod posibil. Am împrumutat această carte tuturor prietenilor mei din România.

Din păcate, Valea Mîndîcanu nu a putut să participe la dezvelirea bustului. M-am despărţit de el la Chişinău, cu o zi înainte de eveniment. Era foarte bolnav, trecuse de 85 de ani. Am aflat că după două zile s-a şi pierdut…

De la Mihai Cimpoi, primarul comunei Mihăileni primise un mesaj scris. L-a citit şi a fost aplaudat de întreaga adunare.

Mi-am adus aminte atunci de primirea pe care i-o făcusem lui Eugen Coşeriu la aeroport şi apoi de întreaga contribuţie a academicianului Mihai Cimpoi în calitatea sa de preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova la lupta pentru eliberarea naţională care s-a dat în Basarabia în ultimii 25-30 de ani.

De altfel, scriitorii, oamenii de cultură au avut un rol deosebit în această luptă pe care basarabenii au dus-o. S-au situat, mulţi dintre ei, cu curaj, în fruntea concetăţenilor şi i-au tras după ei aşa cum, de fapt, trebuie să facă întotdeauna intelectualii de valoare ai unei ţări. Dintre ei, doresc neapărat să-l menţionez pe Nicolae Dabija, director al revistei „Literatură şi Artă”. Am fost abonat la această revistă încă din perioada dinaintea revoluţiei din 1989. Părinţilor mei şi altor basarabeni care o găseau la ei acasă, la Fălticeni, le era pur şi simplu frică s-o deschidă şi totuşi ziceau „daţi-ne-o şi nouă, măcar pentru o zi”. Abia atunci când l-am cunoscut pe Nicolae Dabija mi-am dat seama ce mult a riscat când, în coloanele revistei, aduna practic toate mesajele şi luările de poziţie ale celor mai competenţi, dar şi îndrăzneţi intelectuali ai Basarabiei. Nu am cunoscut un alt român mai iubitor de ţară ca dânsul.

Nicolae Dabija a luat parte anul trecut la Simpozionul internaţional cu tema „Civilizaţia Cucuteni – 5000”. A vorbit convingător despre continuitatea noastră pe aceste meleaguri încă din timpuri care se măsoară în milenii.

Recent am avut ocazia ca, la Universitatea „Ştefan cel Mare” de la Suceava, să stau de vorbă cu academicianul Mihai Cimpoi şi ne-am adus amândoi aminte de întâlnirea din august 1991 de la Chişinău. Am participat împreună la conferirea titlului Doctor Honoris Causa pe care universitatea l-a acordat domnului Nicolae Timofti, preşedintele Republicii Moldova.

A fost o solemnitate foarte frumoasă. A participat şi preşedintele României, domnul Klaus Iohannis. Am simţit dorinţa de unire a românilor de pe ambele maluri ale Prutului. Nicăieri nu este un loc mai potrivit ca la Suceava, în Cetatea lui Ştefan cel Mare, pentru a simţi acest sentiment.

Nu doresc să închei această poveste fără a o felicita pe doamna Sanda-Maria Ardeleanu, deputata de Suceava, pentru iniţiativa pe care a avut-o în Parlamentul României de a se institui prin lege ziua limbii române. Poate s-a tras această propunere de la faptul că este profesoară de franceză, dar mie îmi place să cred că şi pentru că ţine la românii din Basarabia şi a dorit ca toată strădania lor să aibă o împlinire în domeniul lingvistic, în întreaga Românie.

Ing. OVIDIU MUSTAŢĂ