„Luna ai făcut cu rază…”

Evaluând fugar ce va fi fost şi ce este, destui sunt cei care se îndoiesc că o aşezare ca Suceava – mai întâi ca idee iar apoi (şi în consecinţă) ca un proiect de viitor – ar avea cu ce să se încumete năzuind să fie, întru cultură, „capitală europeană”. Înţeleg că printre (contra)argumentele lor ar fi, pe de-o parte, lipsa unei tradiţii culturale, bunăoară similară cu cea a Cernăuţiului sau a Fălticeniului, iar, pe de alta, precaritatea situaţiei curente (gen fără teatru, filarmonică, cinema). Ultimii ani însă, pentru cei care doresc a recunoaşte, găsesc Suceava cu un calendar cultural (…şi de divertisment turistic, mai ales de weekend, de gen festivalier) care, fără a-i cântări conţinuturile, este suficient de coerent şi articulat, bazat mai ales pe ofertele locale, dar incluzând frecvente participări naţionale şi internaţionale. Cât priveşte o poveste de demult, necesară atât spre consolidarea încrederii contemporanilor în ei înşişi, cât şi spre a fi povestită frumos celorlalţi, mi s-ar părea posibil a fi conturată în jurul a două nume. Primul este Grigore Ţamblac (n. 1365, la sud de Dunăre – d. 1420), mare cleric ortodox şi diplomat, personalitate de certă anvergură europeană, considerat a fi fost primul scriitor român (însă de expresie greacă şi slavonă), cel care, după 1402, organiza la Suceava o vremelnică academie domnească (sub autoritatea lui Alexandru cel Bun), prima de acest fel din teritoriile locuite de români. Iar (cronologic) al doilea este suceveanul prin naştere Dimitrie Barilă (1624-1693), cel care va deveni nu doar mitropolitul Dosoftei, ci şi primul poet de limbă română, care a generat şi în calitate de traducător teritorii poetice autentice, originale: „Luna ai făcut cu rază,/ Să crească-n vremi şi să scază,/ Şi soarele ş-nemereşte/ Apusul ce odihneşte” (Ps. 103).