„Marea defecţiune rusă” sau „bolşevizarea” armatei ţariste ce s-a declanşat şi desfăşurat îndeosebi după lovitura de stat din noaptea de 7-8 noiembrie 1917, când a fost înlăturat Kerenski şi sovietele au preluat puterea, a avut pentru România consecinţe catastrofale.
A fost un fenomen unic în istoria războaielor. Cea mai importantă instituţie a unei ţări, armata, care este, de obicei, întruchiparea ordinii şi disciplinei celei mai perfecte între verigile organizării statale, se prăbuşeşte prin colaps interior, prin implozie. După ce fusese odată înşelată la începutul războiului, în 1916, prin neasumarea obligaţiilor înscrise în tratat de către Rusia „de-a mobiliza şi concentra trupe suficiente, care să poată apăra linia Dunării în faţa unei eventuale invazii a forţelor inamice din sud, acum, în vara anului şi mai ales în toamna lui 1917, România se vedea de-a dreptul trădată, lăsată singură pe întreg aliniamentul frontului, ce urca pe linia Siretului, din nord, de la hotarul cu Bucovina, şi cobora în sud, până la Reni, la Dunăre.
Mărturiile contemporane despre acest eveniment unic în istoria războaielor relevă amploarea, gravitatea şi complexitatea situaţiei create. Într-un raport confidenţial al Marelui Cartier General al Armatei Române din 1/14 decembrie 1917, se scria: „În aceste zile, Regele, parlamentul, guvernul şi poporul trăiesc sub teroarea cea mai cruntă. Provocatorii şi conducătorii anarhiei ruse fac toate eforturile pentru a antrena şi această ţară în prăpastia în care a fost aruncat soldatul şi ţăranul rus. Moldova a fost şi continuă să fie devastată de soldatul rus. Izolaţi sau chiar organizaţi în bande, soldaţii ruşi fură, omoară şi distrug, fără ruşine şi fără teamă de răspundere”… Raportul dezvăluia în continuare tragismul situaţiei create: „suntem înconjuraţi din toate părţile de inamici”. Într-adevăr, din partea de miazăzi, dinspre sudul Moldovei şi dinspre coama Carpaţilor, stăpâneau două treimi din fostul regat, împreună cu Capitala ţării, trupele germane, austro-ungare, otomane şi bulgare; în vreme ce, dinspre partea de nord şi răsărit a Moldovei, alături de ostaşii români erau înşiraţi circa un milion de ruşi, care – după ce primiseră de la sovietele din Petrograd „dreptul” de-a nu-şi mai saluta superiorii, ofiţerii, îndeobşte fii de burghezi şi de nobili şi de a crea aşa-zisele „tribunale revoluţionare” de regiment şi companii pentru „disciplină”, ca şi „dreptul” de a lipsi de la serviciul militar, de a adera la partide şi comitete, organizaţii şi asociaţii politice, ajunseseră într-o stare anarhică, pe care istoricul Kiriţescu, contemporan şi martor cu evenimentele, o descrie astfel: ostaşii de rând „nu recunoşteau însă nici guvernul bolşevic central, nici pe generalisimul Krilenko, nici pe comisarii poporului de pe lângă unităţile armatei”; şi „cum soldaţii aveau de partea lor numărul şi forţa, supuneau pe ofiţeri la un tratament inuman, îi batjocoreau şi îi obligau la munci umilitoare şi respingătoare, la cea mai mică veleitate de opunere şi rezistenţă, ofiţerii erau ucişi când nu reuşeau să scape cu fuga”; ofiţerii ruşi „îşi caută un scut protector împotriva maltratărilor conaţionalilor lor, fugind la comandamentele române”; „s-a ajuns la cea mai bizară situaţie ce se poate închipui: comandanţii, condamnaţi la moarte, ofiţeri superiori, condamnaţi de proprii lor soldaţi, se văd nevoiţi să se pună sub protecţia altei armate, spre a se apăra”… Generalul Markevitz relata şi el: „românii, înştiinţaţi de crimele puse la cale de unii soldaţi ruşi, organizează expediţii înarmate pentru a scăpa pe victime, cărora le oferă azil în regimentul lor”…
Raportul din 1/14 decembrie 1917 – concluzionând că „suntem înconjuraţi din toate părţile de inamici” – explica faptul că dacă, pe de o parte era vorba de inamicii propriu-zişi, germani, austro-ungari, otomani, bulgari, iar pe de alta de „aliaţii” ruşi, „dintre toţi cei mai de temut sunt ruşii, fiindcă, deşi aliaţi, se poartă cu noi mai rău ca inamicii şi nu pot fi trataţi ca inamici, fiindcă sunt încă aliaţii noştri”.
Constatarea era pe cât de amară, pe atât de exactă. Cel mai grav lucru era acela că, pe măsură ce propaganda bolşevică se pronunţa public pentru pacea separată fără anexiuni şi despăgubiri de război – şi câştiga teren în rândurile ambelor tabere, ba încă germanii stimulau cu multă abilitate destrămarea, dezorganizarea, debandada din rândurile trupelor ruse – ostaşii ruşi priveau cu tot mai multă ostilitate armata română şi socoteau România ca „un centru de rezistenţă, care încuraja în continuare războiul”, încât printre ostaşii ruşi îşi făcea loc ideea că numai schimbarea regimului din România va putea grăbi încheierea păcii generale pe frontul de răsărit. Ca urmare, ostaşii ruşi încep să se amestece într-o manieră obraznică în treburile politice interne ale României. Aşa, de pildă, la manifestările de 1 mai 1917, sub impulsul unor agitatori bolşevici, ostaşii unei mari unităţi militare au asaltat arestul poliţiei şi i-au eliberat pe deţinuţi. Printre ei se aflau şi doi delincvenţi politici: Cristian Rakovski şi Bujor, pe care ruşii i-au expediat la Odesa, unde aceştia au devenit „comisari” politici ai unor organisme bolşevice ostile românilor.
Însă acţiunile de amestec în treburile interne ale României au culminat cu complotul de la Socola, din 8/21 decembrie 1917. La Socola, în partea de miazăzi a oraşului Iaşi, se afla cartierul general al unei brigăzi de peste trei mii de ostaşi ruşi, cu o imensă salbă de bărăci militare, depozite, o gară improvi-zată anume şi legată cu un ghem de linii ferate ce asigurau legăturile cu Chişinău, Odesa, Kiev, Bender, Ismail, Kerson etc. şi mai ales cu depozitele de muniţii şi alimente din Basarabia. La începutul lunii decembrie 1917, cu acceptul şi îndemnul lui Troţki şi Lenin – cărora le-au şi prezentat întreg proiectul elaborat – aici la Socola s-au strecurat, în mare clandestinitate, câţiva „experţi” în lovituri de stat: celebrul Roşal, fost comandant al fortăreţei Kronstadt – care îşi silise subordonaţii să treacă de partea „revoluţiei” în noiembrie 1917 la Petrograd şi dezlănţuise un şir demenţial de crime de o mare violenţă – ca şi „comisarii” Rech, Ressohn şi Hermann, care au elaborat planul uneia dintre cele mai mari conspiraţii: se urmărea asasinarea lui Scerbacev, comandantul trupelor ruse din zonă, capturarea şi detronarea regelui Ferdinand, care trebuia dus în Rusia spre a împărtăşi soarta familiei ţariste, şi înlăturarea guvernului Ion I.C. Brătianu, apoi proclamarea regimului comunist şi în România. E posibil ca oamenii de încredere ai lui Scerbacev să-l fi sfătuit pe acesta, din precauţie, să-şi pună o gardă personală dublă: din cazaci ucraineni şi români din trupele de vânători de munte – după cum crede unul dintre istoricii contemporani, Constantin Kiriţescu. La 8/21 decembrie 1917, când Scerbacev convocase la sediul reşedinţei sale o întrunire a membrilor comitetului tuturor naţionalităţilor din armată şi comitetul bolşevicilor, bolşevicii Aksenov şi Kornev au intrat înarmaţi în camera generalului Scerbacev, dar au fost dezarmaţi şi arestaţi de cazaci şi vânători de munte, care au anunţat poliţia română şi întreg grupul de complotişti a fost capturat şi arestat. Roşal şi prietena sa, Boga, au fost găsiţi la câteva zile împuşcaţi, la marginea unui şanţ. Nu se ştie – ne informează Kiriţescu – dacă au fost victimele propriilor lor camarazi sau, crede istoricul Ion Scurtu, Roşal a fost ucis de membrii a misiunii militare franceze.
Descoperirea şi zădărnicirea acestei mari acţiuni complotiste, puse la cale de cercurile extremiste şi teroriste bolşevice, a reprezentat unul din cele mai mari eşecuri echivalând, după opinia noastră, prin semnificaţie şi amploarea consecinţelor, cu un alt eşec de mari proporţii, în 1919: încercarea lui Lenin de-a face joncţiunea cu trupele lui Bela Kun şi de-a extinde regimul sovietic în întinse zone din Europa.
Cum se zvonea că bolşevicii de la Socola vor încerca să se răzbune şi vor invada şi ocupa Iaşul, guvernul român a reacţionat cu promptitudine, considerând că nu mai poate tolera activitatea ostilă a grupurilor bolşevice din armată. Ca primă reacţie, profitând de faptul că, pe 9/22 decembrie urma să se semneze la Focşani armistiţiul cu România, Marele Cartier al Armatei Române aduce la Iaşi o divizie spre a o avea la dispoziţie. Iar cea mai importantă măsură ce s-a adoptat s-a luat în noaptea ce a urmat, de 8-9/21-22 decembrie 1917: s-a convocat Consiliul de Miniştri şi s-a decis dezarmarea trupelor ruse şi trimiterea lor peste graniţă.
Istoricul Kiriţescu scrie: „situaţia devenise pentru noi extrem de gravă. Dinspre Vest se anunţa apropierea unor bande răzvrătite din ce în ce mai numeroase, care se îndreptau asupra Iaşilor. De la Est se anunţa plecarea a două batalioane bolşevice de la Odesa cu destinaţia Socola. Pe dealul Aroneanu se instalau baterii de tunuri îndreptate asupra Iaşilor. Se opriseră şi camioanele care le transportau muniţiile. Intenţia atacării Iaşilor era deci vădită. Pe de altă parte, şefii misiunilor aliate presau stăruitor guvernul să ia hotărârea cea mai gravă, în interesul nu numai al României, ameninţată cu Capitala ei, dar mai ales în interesul Antantei, a cărei întreagă situaţie politică şi militară în Orient ar fi fost compromisă prin reuşita loviturii proiectate de bolşevici”.
Despre şedinţa Consiliului de Miniştri, un alt martor ocular, I.G. Duca, relatează: „Cât voi trăi voi avea vie în faţa ochilor mei imaginea acestui istoric Consiliu. Brătianu la biroul lui. Noi pe scaune împrejurul camerei. Brătianu a prezentat situaţia, precizând: „Sau intrăm în luptă cu bolşevicii, sau ne expunem ca peste câteva ceasuri tovarăşii lui Roşal să fie stăpâni pe Iaşi, pe rege şi pe guvern”… Deşi Take Ionescu, împreună cu alţi trei colaboratori, a votat împotriva dezarmării ruşilor, decizia s-a luat de către majoritatea covârşitoare a participanţilor la Consiliul de Miniştri, chiar dacă, aşa cum relata I.G. Duca, primul ministru Brătianu era conştient de consecinţe. „Intrarea în luptă cu bolşevicii implica mari pericole: represalii împotriva românilor din Odesa şi de la Cherson, pierderea Tezaurului nostru de la Moscova, devastări şi vărsări de sânge în Moldova, întreruperea aprovizionărilor prin Rusia”…
La orele 4 şi jumătate, în dimineaţa de 9/22 decembrie 1917, Brătianu obţinea şi avizul regelui, spre a trece la dezarmarea armatei ruse, ceea ce nu era uşor, fiindcă încă mai era vorba de circa o jumătate de milion de ruşi, disparaţi de-a lungul frontului.
Comentarii