Un alt sucevean, poetul Horaţiu Stamatin, scoate volumul de versuri Niemand şi ceilalţi – poeme – la Editura Zona Publishers, tot în 2014, an prodigios pentru poezia bucovineană, an marcat de aceasta. Mă refer la calitatea cărţilor apărute.
Timid în raportul la cauzalităţile întâmplătoare, dar fără inocenţă în a le aborda (aşa cum remarca Mircea A. Diaconu), Horaţiu Stamatin dezvoltă printr-o gramatică a candorii, furnizată de o continuă uimire, dar şi de o ingeniozitate somnambulică, o poezie metaforic barocă, minimalistă, bine vitaminizată cu elemente structurale, suprareale, onirice şi textuale.
Venit din poezia anilor 70, perioadă a poemului metaforă sau parabolă, se acomodează repede canonului poeziei optzeciste atât prin natura, cât şi prin cultura poetică (autohtonă şi anglo-americană).
Şi e firesc ca, în structura marelui text al lumii, să se întâlnească şi cu Eminescu, de ex.: “într-o seară /cu roiuri de efemeride precum cuvintele într-un dicţionar din secolul XIX: /ele târziu vor luci vederii noastre,(…)căci unde-ajunge nu-i chip spre a cunoaşte:” (Uvedenrode: petrecere cu cele trei fiice ale lui Karl Marx), şi cu Ion Barbu: “cei vii adică cei însemnaţi pot să-şi vadă chipul şi să audă foşnirea mătăsoasă a mărilor cu sare” (Camera obscură), cât şi cu Vasile Voiculescu: “recit ultimele poeme închipuite ale lui Urmuz” (Cuţitul: apropierea de deasupra), dar şi cu Nichita Stănescu: “o pată discretă de sânge, o deplasare spre roşu, îmi zic; (…) un mic semn a ceea ce s-ar fi putut întâmpla” [Când sunt plecat la mare…], dar şi cu “Argoticele” sale: (Joi, 31), (Splendoarea vremurilor de altădată), (Cântec în triunghi neoromantic), (Cântecel de cruce-ncârligată), (Nimeni nu-ţi va spune de ce contele Lev Tolstoi plângea când asculta Sonata Kreutzer): “O femeie avea o mâţă /Şi-i dădea să sugă ţâţă”. Aici, în astfel de poeme, Horaţiu Stamatin dezvoltă un exerciţiu superior, ludic şi gratuit al minţii. Iar toate aceste întâlniri, şi altele, ţin tocmai de visul care se visează întrupându-se nu printr-o stilistică remarcabilă, ci printr-o vocaţie autentică.
Pentru Horaţiu Stamatin, poet al orizonturilor, al tânjelii, al tensiunii de rupere a fiinţei între Nord şi Sud, unde emisferele magdeburgice sunt împreunate de vidul morţii, frica şi resemnarea, memoria şi premoniţia, viul şi lucrul (chiar lucrul în sine), vederea şi văzul sau aducerea lumii în ordinea textului poetic reprezintă tot atâtea provocări existenţiale, cu aceeaşi valoare atât în universul mare, cât şi în cel mic: “Un muşuroi de furnici este inima mea, Doamne, şi mă ţine până apune soarele şi cade tăcerea, aşa ca o rochie de mireasă” (Omagiu filosofului Emil Cioran). Sau: “«Ţi-l dăruiesc pe fratele meu în Semn de mare iubire» /Fata iute şi degrabă vărsătoare de sânge îl ia pe frate-meu de cealaltă mână, intră în clădire şi-l duce în laboratorul de anatomie. /Norii au început să plângă şi nopţile mele s-au aşezat comod pe locul zilelor ei.” (De dragoste sau lecţia de anatomie) Ori: “Pomul din faţa casei mă îndeamnă la smerenie metafizică. Deşi stă locului, el călătoreşte departe.” (Amintire)
Asumat metafizicii, Dumnezeu este o posibilitate, ca mai sus, dar şi, “fiindcă relaţia ei cu Dumnezeu este una democratică /mă respecţi /şi te respect” (efectul crăiţelor asupra faptului în sine), de revoltă blasfemică, însă în interiorul dogmei: “Sunt pe patul de moarte. Nişte cuvinte dragi mie îmi /ţin lumânarea. Gura care le-a rostit se deschide spre cer. /Acolo Dumnezeu sictirit de toate cele scuipă în ea, /scoate un cocoloş de lut şi-l frământă plictisit între degete.” [“O femeie poate să te ucidă…], dar şi o şansă de a regenera creaţia într-un spaţiu de limită şi de cotidiană gestică, de a aduce întreaga dialectică cosmică aici.
În universul acesta, de la o mână la cealaltă, între pereţii camerei, mereu în mijlocul orei cotidiene, poetul resuscită cuvintele, cuvintele parcă o iau razna şi creează o altă comunicare, o comunicare a sensurilor ce vin să acopere golurile, să justifice vectorii, să acopere depărtarea.
Această primă secvenţă a volumului are autonomie şi putea fi chiar cartea.
În cea de-a doua parte, captiv propriei deschideri anglofone, poetul încearcă, şi de cele mai multe ori, reuşeşte să supratextualizeze poe(i)etici ale autorilor de limbă engleză, prezenţi în fondul de aur al literaturii universale.
Cu un remarcabil efect estetic venit dintr-o vocaţie certă şi alimentată de o vastă cultură poetică bine asimilată, Horaţiu Stamatin e un poet care, scăpând de un vag sentiment de provincial, ni se arată în plină efervescenţă şi situare în contemporaneitatea poeziei româneşti. Este un poet şi nu unul oarecare.
Comentarii