Poemele din cea mai recentă carte a Mariei Elena Cuşnir, Depărtările visului (Editura Opera Magna, 2015), poartă culorile stinse ale “amurgului toamnei mele”, în foşnetul nostalgiei şi al declinului, cu strigătele de tînguire ale păsărilor, în “spasmele zorilor”; sînt aici, cu incomparabila exprimare a lui Lucian Blaga, un cîntec şi un hronic ale vîrstelor, mai exact ale fantomelor acestora: “Începe un alt anotimp, cel cu stolurile trase;/ Magic ecou, suavă dezamăgire/ Spune-mi: «De ce curcubeul mi-e acum necunoscut?»/ În dimineaţa aceasta ceţoasă/ Tandra putere a soarelui/ Pîlpîie doar în unghiul acela…/ Sufletul meu izgonit acolo-i/ În spatele zidului cu rădăcini înfipte/ În luminile zăpezii./ Dimineaţa căruntă anevoie îşi închide/ Pleoapele/ De-aceea mi-e somn, mi-e atît de somn…/ Noima lunii se trage din somn -/ Filă albă rămasă în poala mea./ Toate anotimpurile s-au scurs nepăsător/ Printre degete, acum vlăguite./ Alt chip au bătăile clopotelor/ Dor tremurător pe-un drum nesfîrşit” (Dor tremurător). În urmă, rămîn doar lacrima din “inima vidului” şi năluca unui înger care se pustieşte în peştera toamnelor, de unde se aude distinct sunetul tînguirii, al elegiei în sensul originar, cel grecesc, al cuvântului (elegeia însemna “cîntec de doliu”); fiinţa, al cărei profil interior creşte dincolo de sevele realului, în visare, vis şi reverie, cu o sferă semantică unică, dar cu diferenţe mai mult decît de nuanţă, îşi asociază (pe)trecerea cu ţipătul şi zborul frînt al cocorilor, prinsă definitiv în jocul crud al vremii cu timpul, doi termeni care sînt percepuţi de poet în ordinea viziunii eminesciene; “sfîşietoare plîngere între ieri şi azi”, vremea e a fiinţei care se desface în curgerea inexorabilă a clipelor, într-o continuă surpare: “Înspre zei sufletul muritorilor/ Curge în sfîşieri/ Încătuşînd în lacrimi – norii se cuibăresc/ În vibraţii de veacuri./ Fanteziile amanţilor bîntuie pe lîngă/ Ferigile timpurii ale risipirilor./ Cuvintele visează încălecînd sori/ Numai acolo s-adapă din/ Rotundul curcubeului./ Ce greu mi-e pasul!/ Neputinţa trupului!/ Neputinţa plecărilor!/ Prea timpurie e frunza toamnei/ Locul întîlnirilor s-a cuibărit/ La colţul ferestrelor/ Între naştere şi nuntă/ Apoi între uşi închise şi pustiu/ Cineva bate la uşă şi-mi spune/ «Printre degetele contorsionate/ Se scurg/ Lacrimi de şerpi»” (Toamnă). În raport tensional cu vremea, timpul e silueta întunecată care creşte deasupra, adînc (amintind de celebrul vers eminescian “Iar timpul creşte-n urma mea, mă-ntunec”): “Unică clipă ancorată în picătura asfinţitului./ Răsfrîngere de martie./ Zidiri de timp se aud sub paşii grei/ În îmbrăţişare cu mireasă de trestii/ o licărire trece şovăielnic/ Pe lîngă faţa întinsă a durerii/ Privire posomorîtă – spasm al trădării/ Din miez de noapte./ Mereu deasupra noastră aleargă/ Timpul. E-al nostru./ Culorile visului se-mpreunează/ Tîrînd o lumină./ Cît s-o cuprinzi/ Din adînc, cuvintele din vis se-mpreunează/ Cu adieri de păsări./ Rînd pe rînd stihuri s-aprind din albastrul înaltului/ Privim deşteptarea Umbrelor./ Au culoarea Infinitului şi pe cea a dimineţii./ Cu diafane şoapte/ Ochii noştri se-nsămînţează/ În clipiri de brazde” (Depărtările visului).
Primind o detentă metafizică în acest joc al timpului cu vremea, poemele din volumul Mariei Elena Cuşnir constituie ceea ce aş numi o poezie a departelui, unde lumina e difuză, făcînd loc umbrelor şi unde fiinţa se caută în “franjurii depărtărilor”. Ipostazierile departelui domină planul imagistic al poemelor Mariei Elena Cuşnir; acolo se ajunge, iată, pe “scara cerului”, a lui Iacob sau din înaltul catargului navei rătăcind pe “pajiştea mărilor” în ţipătul adînc sau în tăcerea apăsătoare a pescăruşilor, sîngele “picură departe şi adînc”, în albastrul înaltului, la marginea iluziei, cu nelinişti prelungi şi cu iubirea care se prelinge în gesturi sugrumate; cuvintele înseşi se aprind într-o necurmată curgere, pipăind conturul marginilor fără glas: aici e vremea în năruire, departe e timpul care înfioară: “Surîsuri cosmice între bandajele dimineţii/ Disperare între stingeri şi melancolii./ Te vezi lunecînd printre degetele adolescenţei./ Credeai că-ţi aparţin clipele erijate în zeiţe./ Spaima de azi e şi a confratelui/ Cu care vorbeai despre plecări./ Tainele ploii de primăvară se mistuie/ În cîntul prea trist al înaintaşilor./ Visul zăpezii – invocarea colindului…/ Visul de-a fi tu însuţi între umbrele cuvintelor/ Trecerea pe aici – colţul tău de cer./ O nouă zi din viaţa ta – depărtare de lumină/ Speranţe tomnatice – curcubee ce duc spre/ înfiorările cerului”. (Despre plecări...). Cu aripile întinse pînă la “încrucişarea aştrilor”, adulmecînd miresmele calde ale depărtărilor, dincolo de orizont, cîntecul alunecă la marginea lumii “pe alei interstelare”, însoţind fiinţa care e o rugă în depărtările asfinţitului: “Dacă vor veni din nou ploile/ Vei sădi flori,/ Vei smulge plînsul/ Din abisul necunoscut al soarelui/ Şi vei pleca odată cu îngerii/ Pînă ce fiinţele se vor topi/ Între pămînt şi cer/ Să-ţi mîngîi faţa./ În cadenţa zborului,/ N-ai uitat să vezi/ Pe aceea?/ Aşteptînd în genunchi,/ Cu palmele întinse/ În noaptea cu plîns de clavecin/ Într-un vis/ Călătoreşti purtat străfulgerat de cîntec/ Pînă ce fiinţa se va topi/ Între pămînt şi cer/ Cînd ne prefacem în rugă/ În depărtările asfinţitului” (Ploi).
Ca în proza din Dialog cu umbra mea, poezia din Depărtările visului se circumscrie unor teme şi motive comune; mai întîi, muntele care e salvarea din cenuşiul derizoriu al trecerii vremii pentru că, iată, acolo stau de pază îngerii: “Versurile cu silabe pioase/ Au dispărut de mult timp./ Freamătul lor a fost călcat în picioare./ În penumbra oglinzilor/ Fiecare cuvînt e o zi pierdută/ Amintirea morţilor nu se mai regăseşte între cuvinte/ Scrisorile s-au pregătit pentru un prelungit exil./ Parfumul şoaptelor are gustul amar al repulsiei/ Claie peste grămadă vocale şi consoane/ Au închis ochii între pagini ude./ Se lasă liniştea pe coala albă/ Încet, stîngaci – silabele/ Îşi descoperă propriul timp/ Privirea lor se-apropie de orizont/ Măruntaiele lor respiră prin plămînii/ Îndureratei elegii/ Pot spune cît de bine mi-e astăzi/ Lacrimile uitării/ Se-nghesuie pe drumuri de munte./ Acolo/ Stau de pază îngerii” (Elegia cuvintelor): doar acolo se aud cîntecul bătrîn al greierilor şi freamătul pădurii, iar ziua se poate deschide în “limpezimile astrului”, sufletul, în crîngul “cu vrăbii” dinspre care creşte roua: acolo, la rădăcina arborilor foşnitori se (re)generează poezia şi proza Mariei Elena Cuşnir: “Nu ştii cînd încep şi se sfîrşesc nopţile/ Tăcut cauţi zilele copilăriei;/ Firimituri între dungile anilor/ Pe pereţii camerei se văd umbrele singurătăţii/ Dinspre păduri creşte dimineaţa cu boabe de rouă./ Nemărginire…/ Atît de şovăitor se clatină iarba…/ Vorbe îşi pierde conturul/ Incertă, fragilă – clipa/ Umbră a semnelor pure/ Dinainte pierdute./ Stropi de iubire şi stele/ Între cicatricile cărărilor tot mai subţiri/ Poate de aceea steaua ta/ S-a întors la rădăcina arborilor foşnitori” (Tristeţea urcă pînă la tine). Între “figurile” lirice proprii poeziei şi prozei, se reţin, mai ales, cireşul şi colindul: cireşul “din spatele aerului” e metafora frumuseţii şi purităţii feminităţii pregătite să primească arderea în patima erosului (“Răsfrîngeri de zbor/ Zbatere timpurie a bătăilor inimii/ Cîtă lumină picură din trunchiul amorţit/ Al cireşului./ Cîte un strop auriu din bătăile inimii/ Temător şi cît de nesigur/ înfloreşte lîngă firul de iarbă./ Sub cerul înalt, nemărginit mi-i sufletul,/ Fiinţă plăpîndă…/ Prea duios îngerii tăi/ Îi zîmbesc de pe-un pisc însorit/ E chemarea de la-nceput de lume/ Zămislire-a chemărilor!/ Auzi zborul albinelor?/ Toate clipele dor/ Toate clipele se pierd/ Între cireşii înfloriţi din spatele aerului” – Curînd vor înflori cireşii), iar colindul, în asociere cu cireşul, are în textele poetului din Bucovina funcţionalitatea magico-simbolică de stimulare a fertilităţii pămîntului şi fecundităţii oamenilor: cireşul şi colindul sînt ale anotimpurilor de dinaintea peşterii toamnelor, asociind albul zăpezii cu acela al florii de cireş.
Tema-pivot a poeziei Mariei Elena Cuşnir este ilustrată şi altfel, în structura lingvistică şi stilistică a textelor; un poem aproape nominal – o curgere de substantive şi verbe “moarte”, fără acţiune -, scris, parcă, de o altă mînă, exprimă acelaşi declin al fiinţei, fixat în planul imagistic; “Imagini ale spaţiului complementar – revelaţia surîsului -/ Împunsăturile asfinţitului – albe capcane/ Ancorat într-o inversare a grămezilor de/ sfărîmături/ Te laşi cucerit de magia viziunii/ Personaj bizar – timpul – sinucidere/ Simbolică/ Vise, îmbrăţişări, ierni, primăveri se-ndreaptă/ Spre alte semne ritualice./ Semnul existenţei este nepăsarea de-a sfida/ Moartea/ Rezemată de truda zadarnică/ Aceea de-a iubi irişii şi poemele./ Secundele şuşotesc pe-ascuns:/ «Frumoasă, tristă viaţă/… mîngîie-mă că m-am născut»/ (Odysseas Elytis)/ La marginea asfinţitului/ M-abandonez ca un ciob/ Pierdut undeva pe-un drum./ Poemele mele parcă-s scrise/ De o altă mînă./ În jurul slovelor gîndurile mă trag/ Dezlegate de ele însele” (“Mîngîie-mă că m-am născut”). Poetul ştie preţul silabelor, consoanelor, vocalelor, cuvintelor, trasînd, cu eleganţă, spaţiile dintre ele, căutînd, şi aici, aproapele-departele: vocalele sînt ale primăverii florii de cireş, consoanele, ale vîrstei a treia, ale toamnei şi amurgului (“Astăzi numai consoanele îşi acompaniază/ Sorcova de rîs a celei de-a treia vîrste”, scrie poetul în A treia vîrstă), în vreme ce cuvintele duc fiinţa spre spaţiile de dincolo de marginea lumii. Semnificative în ordinea valorii estetice, poezia şi proza Mariei Elena Cuşnir se citesc în cheia cîntecului trist şi al hronicului (pe)trecerii fiinţei înspre amurgul toamnei.
Comentarii