Al patrulea volum de poezie al lui Ion Paranici, apărut la aceeaşi editură, Junimea, ca şi cele anterioare (Vă sînt anotimp, 1999, Fiecare zi e o pasăre împuşcată, 2001, Cerneala căzută pe gânduri, 2007), propune cititorului „relatări” lirice prilejuite de un DRUM PRIN INSOMNII (2015).
Cu riscul avansării unui truism, e de menţionat, de la început, că insomnia nu este cea din noaptea protectoare de odihnă şi de liniştire după zbuciumul zilei, ci aceea, diurnă şi nocturnă, a spiritului neîmpăcat cu aparenţele, cu înţelesuri superficiale ori cu băltirea gândului lenevit. Întoarsă spre adâncimile lăuntrice ale propriei fiinţe sau îndreptată spre lumea din afară, privirea poetului rămâne insomniacă, fiindcă şi înăuntru, şi-n exterior tumultul este sursă şi motiv de nelinişte, interogaţii, temeri, căutări…
Ceea ce frapează de la primul contact cu poemele lui Ion Paranici (oricând se va fi întâmplat acesta şi oriunde – în periodice ori în cărţi) este părelnica nepotrivire între o asemenea ipostază a sa şi cea familiară mai ales celor ce s-au aflat şi au crescut profesional (dar nu numai) sub umbra-i fecund-ocrotitoare ca oameni de presă: aceea a bărbatului mereu lucid, capabil de analize „la sânge” şi de decizii prompte, emiţător de idei clare în expresie fermă şi convingătoare. Distanţa pare enormă până la textele şi cuvintele cu margini semantice larg cuprinzătoare, mărturisitoare ale învolburărilor conştiinţei creatoare. Înlăturarea senzaţiei de salt incredibil între cele două stări ar putea fi totuşi ajutată de existenţa uneia intermediare: cea a reportajelor şi a altor contribuţii publicistice cu virtuţi literare (unele strânse în cele două volume – Lumea din preajmă, 2007, şi Din cele câte au fost, 2013; ambele, la Editura Muşatinii).
Nesocotind – cu speranţa că nu comitem o impietate – ordinea în care autorul îşi aşază cele patru cicluri din volum şi poposind (nu din raţiuni valorice, ci pur tematice) în cuprinsul celui din urmă – Cerul de aripi, ne vedem plăcut surprinşi să constatăm că, prin primul poem de aici (reluat şi pe ultima copertă!!), beneficiem de un text-călăuză în înţelegerea întregului volum. Apa adâncă, pe numele său, ar putea fi considerat, dacă nu o ars poetica, măcar un crez de nezdruncinat al poetului – acela că „poezia/ E o apă adâncă,/ Nu-i vad pentru şoapte peltice.// Când vârtejuri/ De gând şi năluci/ În ea se încing,/ E semn că ne ducem/ În alte-nţelesuri.”. Cu modestia şi discreţia (aparţinătoare şi celeilalte ipostaze), Ion Paranici ne prezintă acest adevăr ca pe unul (doar) asumat, pus (pentru un prestigiu sporit?) pe seama unui înaintaş „rătăcitor în metafore”. E greu totuşi de ales între posibilele semnificaţii ale acestor enunţuri lirice. Crez care-i patronează umblările în orizonturile poeziei? Desluşire, cu mijloacele metaforei, a esenţei creaţiei şi a rosturilor şi rigorilor ei? Strategie sugerată cititorului pentru a-i uşura luarea în posesie a Poeziei şi identificarea cu trăirile aduse în pagini?
Tentative similare – fugare, dar consistente prin punere împreună – se regăsesc şi în alte versuri din acelaşi ciclu (şi chiar din volum), unde cel ce se defineşte drept „…o zi/ Rătăcită în viscol” ţine să accentueze că „…poetu-i grăbit/ Când doar de pe chipuri/ Adună imagini” (p.29), el, trăind pentru alţii, „Din sufletul lor/ Va pleca mai devreme urâtul” (p.46); „Poetul se-ntoarce/ Din temeri/ Şi-i spune (generaţiei sale – n.n.) că astăzi/ Cuvântul,/ Prea des murdărit în gâlceavă,/ Nu poate catren să mai fie” (p.77); „Mă rog să nu fie/ Cimitir de metafore/ Poemul ce vine” (p.78); liniştea de dincolo de miracolul febrei „se-nvaţă/ De la apele-adânci,/ De la arbori mai vârstnici,/ În ea, când de lume-i uitat,/ Se-nchină condeiul/ Ce-nvaţă să scrie.” (p.81); „Îmi vine a crede-n/ Atâtea metafore,/ De parcă-s făcut/ Să trăiesc în misterul/ Din sufletul lor/ Rătăcitor prin poeme.” (p.83) etc., etc.Întorcându-ne la celelalte cicluri (a căror organizare nu înseamnă o subordonare totală la titluri, de genul unei „trageri la temă”), îndrăznim să le cuprindem în caracterizări sumare, afirmând că Din religia pomilor este, mai degrabă, o coborâre în sine şi în amintiri reînviate; Păziţi-vă ziua – aduce mai multă deschidere spre lume şi chiar istorie. Dacă Înţeleşi cu teama evocă vremuri dramatice de război, Aproape trimite gândul către o scenă de actualitate: „Aici, lângă privirile noastre-i/ Spectacol/ De vorbe viclene,/ De temeri ascunse/ Şi-i uşor de-nţeles/ Că-n făloase-ntruniri/ Pe mătasea şiretelor zâmbete/ Dansează/ Viaţa subţire din panglici/ Ce vin dintr-un vechi carnaval.” La rândul său, poemul care dă titlul ciclului pare a reconstitui o imagine din… Parlament: „Înverşunate sunt vorbele/ Spuse-n vacarmul superb,/ Decretând c-adevărul/ Domneşte în ele./ Aproape tot una li-i chipul/ Cu-al celor ce-ajung/Sub control hipocratic./ Altul şi-aproape la fel/ E spectacolu`-atunci/ Când privirii-e silă/ De iarba uscată din fraze/ Ce-adorm la pupitru.” (p.54). Cel de-al treilea ciclu, Ucis de întrebări, aduce în atenţie, aşa cum sugerează titlul, interogaţii esenţiale: „Cine-a făcut întunericul/ Des ca o ură bătrână?” (p.59); „Dar câte-s aici sănătoase?” (p.62); „Cine m-ar ierta/ De-aş coborî în şoapte verbul?”, când „Viespar de interese-i urbea” (p.63); de altfel, oraşul însuşi e „Aproape ucis de-ntrebări.” (p.57).
Pentru Ion Paranici, anii pe care i-a parcurs (78, până în această lună) nu sunt atât de importanţi pe cât de importantă pare a fi, acum, apariţia unei noi cărţi ce-i poartă semnătura. “Ea însăşi – prin neliniştea cuvintelor din care-i zidită – este mărturisirea unei vârste. A celei adevărate, care nu ţine de aridul calcul matematic”, spune autorul volumului de versuri “Drum prin insomnii” ce a văzut lumina tiparului, cu doar câteva zile în urmă, la Editura Junimea din Iaşi.
În noi, tăcută…
În bărbat se adunase vremea
Care-avea în pază
Drumuri neumblate
Printre sfinţi şi printre diavoli.Şi el a fost să creadă
Că ţărâna are mintea
Dintr-o nesfârşită carte.
A vrut, apoi, să ştie totul
Despre aer,
Despre-ngândurarea ploii
Ce ne duce-n altă toamnă
Să ne ardă jarul clipei
Când în noi, tăcută,
Încă-o zi va fi să moară…
(martie 2015)ION PARANICI
Într-o viziune simplificată, o listă a temelor (unele recurente) ar putea cuprinde trăiri şi reflecţii despre timp („un bun păzitor” ce „se vindecă greu”, „Prin secundele căruia/ Şi-acum rătăcesc”), „casa de-acasă”, unde „părinţii coboară” din “poze bătrâne”, pomi (cu religia lor, adevăraţi prieteni şi modele de existenţă în echilibru), fântână, dimineţile patriarhale, prieteni, miracole („Cum crengile fac/ Să-şi apropie cerul” – p.18), carte (cuvântul însuşi poate fi reperat de cel puţin 12 ori). Cu o oarecare predominanţă a părinţilor şi a amintirilor dragi, peste toate motivele intrării în starea de graţie a poeziei domneşte emoţia, pentru care autorul găseşte unelte lingvistice adecvate de transfer al acesteia către cel ce s-a aplecat asupra paginilor.
Emoţia rămâne, pretutindeni în volum, o stare asociată sincerităţii, fiecare episod liric dezvăluind frământările gândului întrebător şi ale sufletului încercat de nostalgii (memorabilă este, printre altele, cea mărturisită în legătură cu „…mărul/ În care amiaza ardea…” muşcat în tandemul unei idile, simulacrul de păcat originar trimiţându-şi peste vârste senzaţia de ardere şi flacără), tristeţi, incertitudini, nedumeriri (pentru fiecare din acestea cititorul va descoperi multe stihuri ilustrative). Este remarcabil, de asemenea, că emoţia îşi găseşte cuvintele potrivite, iar acestea se armonizează în construcţii lirice temeinice, fără fisuri, salturi şi ruperi (de natura celor prin care se poate strecura suspiciunea improvizaţiei, artificiului şi chiar a imposturii, cum se mai întâmplă chiar pe la autori… oficial titraţi). Această cursivitate/coerenţă, păstrată în câmpuri metaforice şi contexte oricât de subtile, îngăduie bucuria lecturii şi convingerea că actul creaţiei se desfăşoară, în acest caz, sub puterea unor aptitudini reale şi sub controlul onestităţii.
Stăpân pe cuvinte, ca un luminat boier (al minţii), Ion Paranici nu le sileşte să se supună vrerii sale lirice, ci doar le alege cu iscusinţă pe cele mai vrednice pentru anume ţeluri poetice, lăsându-le libertatea să-şi dezvăluie energiile şi adâncimile dobândite prin veacuri. De aceea şi lipsesc împotrivirile-stridenţe ori răzvrătirile în contra gândului ce-şi caută drum spre lume. Drept care şi însoţirile fecunde semantic, zămislitoare de ziceri metaforice se produc… de bună voie şi nesilite, întru folosul mesajului consistent ce se înfiripă spre a fi dăruit.
Din cele multe care ar mai merita evidenţiate, în condiţiile unor poeme generoase în sugestii, vom mai remarca încântarea întâlnirii, în câteva dintre poeme, a unor finaluri cu densitate şi inefabil de haiku (e drept, n-am inventariat silabele): „Fântâna şi-adună izvoare/ Să iasă cu ele în lume” (p.12); „Lacrimi îmi răsar în ochi,/ Nici azi părinţii/ Singuri nu vor fi.” (p.14); „Prietenii îmi spun/ Că mai sunt căutat/ Pe o vale şi-acum/ Luminată de-un râu/ Înstelat.” (p.21)…
…Şi vom încheia recunoscând că aceste rânduri, care trădează cartea, întrucât o rezumă şi o expediază fără a aduce spre împărtăşire şi fiorul din cuprinsul ei, lasă unor condeie mai avizate menirea să aprecieze dacă noul parcurs din itinerarul creator al lui Ion Paranici este urcător spre un punct de vârf (cum personal am simţit) şi unde se încadrează, conform canoanelor instituite în domeniu, poezia lui. Cauţionează dezertarea de la un asemenea demers însuşi autorul când afirmă: „Aşezată-n iasca/ Unor docte rubrici,/ Poezia-i/ Pasăre visând văzduhul,/ Deschideţi larg coperte/ Să nu-i moară zborul.” (p.82). Importantă este, dincolo de etichetări, îndreptăţirea deplină, prin argumente mai lesne ori mai greu de decelat, a aşezării versurilor din cele circa 90 de pagini sub cupola Poeziei, unde meşteşugul, dacă va fi existând, este eclipsat de talent.
Comentarii