Protopopiatul Rădăuţi

Urcuş spre Dragoste

sucevita1Pelerinul ce-şi poartă paşii sufletului către izvorul dătător de hrană duhovnicească întruchipat de Sfânta Mănăstire Suceviţa, odată ce intră pe poarta vechiului locaş, se poate bucura de armonia ce i se deschide în faţa ochilor, o oglindă în frescă a urcuşului duhovnicesc, dătătoare de răspunsuri, dar şi născătoare de întrebări. La doar câteva zeci de metri de la intrare, se desfăşoară, pe peretele nordic al bisericii mănăstirii, o scenă încântătoare cromatic, dar tulburătoare, pentru unii, din punct de vedere al înţelesurilor şi sentimentelor ce le trezeşte. De câteva secole, după prăznuirea din 6 august 1596, când a avut loc sfinţirea picturii realizate de fraţii zugravi Ioan şi Sofronie, mii şi mii de suflete şi-au regăsit aici, în faţa acestor fresce, vocaţia de „vrednici ostaşi ai lui Hristos”, cum frumos au fost numiţi în Taina Sfântului Botez.

Scara virtuţilor”, impresionantă scenă atât prin amploarea compoziţiei, cât şi prin contrastul dintre ordinea îngerilor şi haosul celor din iad, redă sintetic lupta dintre bine şi rău şi potenţează încercarea omului de a păşi spre perfecţiune, spre a-şi redobândi chipul dumnezeiesc pierdut prin căderea în păcat.

Compoziţia Scării Virtuţilor, păstrată până astăzi la Suceviţa în condiţii excepţionale, se pare că a fost adusă în Moldova de către zugravul grec Stamatello Cotronas, cel care, în 1552, a pictat-o la Mănăstirea Râşca. Tema duhovnicească ce se comunică grafic privitorului aparţine Sfântului Ioan Sinaitul, numit şi Scărarul (Klimax în greceşte), după numele tratatului de morală Scara Dumnezeiescului Urcuş, redactat de către acesta pentru călugări, dar impropriat şi de numeroşi mireni dornici de o vieţuire bineplăcută lui Dumnezeu. În pictura bisericilor această temă mai apare şi la Dobrovăţ, Pângăraţi, „Sfântul Ilie” (Suceava), Cetăţuia (Iaşi), dar o vedem zugrăvită şi în Ţara Românească, la Hurezi. Comparând frescele din toate aceste locuri nu putem să nu observăm că zugravii Suceviţei au realizat cea mai amplă interpretare a Scării Virtuţilor din întreaga iconografie românească. Plasată în centrul faţadei de nord şi chiar pe axul intrării principale în incinta mănăstirii, ea atrage imediat privirile celor ajunşi aici. Rostul acestei „strategii” iconografice este evident, el vizând importanţa întâlnirii cu Sfântul Ioan şi cu Scara sa.

Dar cine a fost Ioan Scărarul?

Cel mai probabil, Sfântul Ioan s-a născut în jurul anului 580, ceea ce explică absenţa lui între monahii sinaiţi întâlniţi de Ioan Moshu, autorul scrierii Livada duhovnicească, cu prilejul călătoriei sale la Muntele Sinai. Dacă anul naşterii sale nu se cunoaşte cu exactitate, Meletie, arhiepiscopul Atenei, în Istoria bisericească, spune că era de origine palestiniană. A intrat în mănăstire la vârsta de 16 ani şi a fost ucenicul părintelui Martirie. La 20 de ani a fost tuns în monahism. După moartea părintelui său, Ioan s-a decis să urmeze calea eremitică. Aşa se face că, potrivit lui Daniil Raiteanul, la 35 de ani, Sfântul Ioan Scărarul s-a retras în Pustiul Thola, aflat la aproape 8 km de Mănăstirea Sinai. În acea perioadă l-a cunoscut pe Sfântul Ioan Savaitul, care locuia în pustiul Gudda.

După 40 de ani petrecuţi în pustie, la vârsta de 75 de ani, împlinind rugămintea monahilor din Mănăstirea Sinai, a acceptat să revină – ca egumen – în chinovie. Sfântul nu a condus foarte mult timp mănăstirea, revenind la viaţa anahoretică. În locul său, l-a lăsat egumen pe fratele său Gheorghe, căruia i-a proorocit că va muri la mai puţin de un an după moartea sa, petrecută în anul 680, profeţie care s-a adeverit. Pentru viaţa sa îmbunătăţită şi pentru darul facerii de minuni cu care a fost înzestrat, Sfântul Ioan Scărarul a ajuns să fie considerat, încă din timpul vieţii, drept un pustnic sfânt şi iubitor de Dumnezeu.

Ce este de fapt Scara?

În opera sa, Scara, Sfântul Ioan descrie treizeci de trepte ale urcuşului spiritual ce duce la îndumnezeire, ţelul ultim al nevoinţei. În reprezentarea inspirată de această scriere, etapele înălţării duhovniceşti sunt redate prin tot atâtea trepte ale unei scări care se sprijină pe pământ şi ajunge la cer, simbolizat printr-o boltă din care iese Hristos. Scara este destul de înclinată, sugerând ideea că se cere mult efort pentru ridicarea la niveluri mai înalte de comuniune cu Dumnezeu. Păşirea alternativă cu picioarele pe trepte este, după Sf. Teofan Zăvorâtul, simbol al faptului că acest urcuş sau proces de înduhovnicire este străbătut atât cu sufletul, cât şi cu trupul, de către omul întreg.

Urcuşul Scării este o adevărată epopee duhovnicească a omului în căutarea propriei identităţi. Pe de altă parte, faptul că scara îşi are ultima treaptă în Iubire arată că în iubirea desăvârşită voinţa omului ajunge, în libertatea Duhului, la unirea desăvârşită a voinţei umane cu voia lui Dumnezeu. În vârful scării este reprezentat Hristos, ceea ce demonstrează că rostul urcuşului este apropierea de Dumnezeu în Hristos; cei ce urcă privesc astfel nu la trepte ca la scopuri în sine, ci la Cel care li se descoperă ca ţinta de dincolo de trepte, atrăgându-i în taina dumnezeiască. În unirea cu Dumnezeu omul întreg devine Iubire.

Virtuţile

Foarte important este că, din punct de vedere duhovnicesc, forţa care ne ajută să urcăm pe scara care duce la cer sunt virtuţile. „Virtute”, în limba greacă, înseamnă Putere, deci, când împlinim o virtute din cele prescrise de Sfântul Ioan Scărarul se adaugă sufletului nostru o putere, o energie, care ne propulsează către înălţime, ne ajută să mergem mai departe în apropierea de Dumnezeu.

În simbolismul Scării intră ideea de accedere treptată, după puterea de asimilare a omului, la măsura dumnezeiască. Faptul că distanţa infinită între creat şi necreat este împărţită într-un număr finit de trepte arată că fiecare dintre aceste trepte are o dimensiune infinită, care nu se epuizează prin depăşirea ei. Depăşirea unei trepte înseamnă astfel nu abolirea ei, ci asimilarea ei duhovnicească. Pe de altă parte, urcuşul are un sens în măsura în care nu este plafonat de către nicio treaptă luată ca scop în sine, ci urcându-le pe toate, îşi află sensul doar în atingerea ţintei care este Iubirea.

Trebuie menţionat că ideea urcuşului duhovnicesc spre unirea cu Dumnezeu a fost lansată prima dată de însuşi Mântuitorul Iisus Hristos în Predica de pe munte. De fapt, încă din Vechiul Testament o astfel de scară a fost văzută de Patriarhul Iacov, care „a visat că era o scară sprijinită pe pământ, iar cu vârful atingea cerul; iar îngerii lui Dumnezeu suiau şi coborau pe ea. După aceea s-a arătat Domnul în capătul scării şi i-a zis: „Eu sunt Domnul, Dumnezeul lui Avraam, tatăl tău şi Dumnezeul lui Isaac. Nu te teme. (…) Iar când s-a deşteptat din somnul său, Iacob a zis: Domnul este cu adevărat în locul acesta” (Fac. XXVIII, 12-13; 16). Pornind de la această descoperire şi mai ales de la revelaţia desăvârşită a Noului Testament, creşterea duhovnicească va fi reprezentată în literatura patristică prin simbolul Scării.

Plinitoare a toată Virtutea, Maica Domnului este considerată ca Scară prin intermediul căreia Fiul lui Dumnezeu a coborât la noi şi prin care noi urcam la cer. Este „scară cerească” sau „scară duhovnicească”, după cum o numesc două importante cărţi de cult: Octoihul si Triodul, în Canonul Născătoarei de Dumnezeu (duminica glasului VIII şi, respectiv, duminica Vameşului şi a fariselului).

Treptele

25012951În veacul al IV-lea, Sfântul Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei Capadociei, vorbeşte despre Scara Virtuţilor, cu referire la aceeaşi viziune vechi testamentară: „Exercitarea pietăţii se poate asemăna cu o scară şi anume cu scara aceea pe care a văzut-o în vis fericitul Iacob şi ale cărei margini erau: una spre cele pământeşti şi mărunte, iar cealaltă se înalţă chiar dincolo de ceruri” (…) Cei chemaţi la viaţa virtuoasă trebuie să fie îndrumaţi către treptele cele mai de jos ale scării, pentru ca de acolo să se ridice continuu, printr-o înaintare treptată, la cea mai mare înălţime cu putinţă naturii omeneşti. Sfântul Vasile a urcat el însuşi această scară, după cum ne scrie un alt teolog al acelei perioade, Sfântul Grigorie de Nazianz: „La Vasile laud şi mai mult o scară pe care nu numai a văzut-o, ci pe care s-a şi urcat până sus, pe treptele progresului în virtute”. În tratatul Despre viaţa lui Moise, se vorbeşte tot despre o astfel de scară: „Desăvârşirea firii umane constă în a te purta aşa încât să vrei să urci totdeauna spre lucruri mai înalte în virtute şi în bine”.

Este limpede că toate aceste referiri menţionează un anumit progres în ascensiunea spre Dumnezeu; nimeni nu poate urca dintr-o dată, ci treptat şi cu gândul mereu la Dumnezeu, cum îndeamnă Scărarul: „Chiar dacă ai urcat, totuşi roagă-te”.

După cum arătam, Scara este structurată în 30 de trepte duhovniceşti pe care suntem chemaţi cu toţii să le urcăm, aşa cum au făcut-o sfinţii. Numărul este simbolic, dar are şi un adânc înţeles duhovnicesc, reprezentând vârsta la care Hristos S-a revelat în deplina Sa maturitate, când şi-a început propovăduirea.

În volumul nouă al Filocaliei Româneşti, părintele Dumitru Stăniloae prezintă şi ne comentează treptele din opera Sfântului Ioan Sinaitul:

  1. Retragerea – necesitatea scoaterii firii de sub stăpânirea materiei;
  2. Neîmpătimirea – constă în golirea omului de tot ce este stricăcios;
  3. Înstrăinarea – maică a despătimirii;
  4. Ascultarea – fereastra prin care poţi vedea dincolo de sine;
  5. Pocăinţa – o întoarcere a omului de la păcat la virtute, prin nevoinţă şi suferinţă;
  6. Gândul la moarte – darul lui Dumnezeu prin care se deschide sufletului orizontul veşniciei şi perspectiva infinităţii;
  7. Fericita întristare – dorul intens după viaţa în Dumnezeu;
  8. Mânia – sau tulburarea sufletului;
  9. Ţinerea de minte a răului – ce îngustează sufletul;
  10. Clevetirea – care surpă iubirea;
  11. Flecăreala – catedrala slavei deşarte;
  12. Minciuna – fiica multei vorbiri;
  13. Trândăvia – moartea tuturor virtuţilor;
  14. Lăcomia – maica desfrânării;
  15. Neprihănirea (castitatea) – începutul învierii celei de obşte şi al nestricăciunii celor stricăcioase;
  16. Arghirofilia – văzută ca o închinare la idoli;
  17. Nesimţirea – breşa dintre trecut şi prezent;
  18. Somnul – ca pricină a îngroşării minţii;
  19. Privegherea – ce conduce la subţierea spiritului;
  20. Frica – nedesăvârşirea în iubire;
  21. Slava deşartă – vânătoarea virtuţilor;
  22. Mândria – închipuirea de sine;
  23. Hula – gândurile vrăjmaşilor plasate omului;
  24. Blândeţea – contemplarea tainei lui Dumnezeu;
  25. Smerenia – poarta Împărăţiei lui Dumnezeu;
  26. Discernământul – curăţenia inimii;
  27. Isihia – cale a rugăciunii neîntrerupte;
  28. Rugăciunea – maică a virtuţilor;
  29. Nepătimirea – moartea întru înviere a sufletului;
  30. Credinţa, Nădejdea şi Dragostea – desăvârşirea cunoaşterii şi trăirii duhovniceşti.

Cea mai vastă interpretare

Revenind la pictura Mănăstirii Suceviţa, scena Scării Virtuţilor este cea mai vastă interpretare iconografică românească a credinţei în posibilitatea unirii cu Hristos încă din această viaţă şi una dintre cele mai valoroase compoziţii ale picturii medievale româneşti.

Patrulaterul scenei este dominat de o scară de lemn ce urcă de jos din dreapta în sus spre stânga într-un unghi de 45° şi ale cărei trepte sunt indicate prin numiri. La dreapta, urcuşul obositor al părinţilor călugări pe scară este însoţit de şase rânduri de îngeri, aşezaţi paralel cu treptele. La stânga, de la fiecare treaptă se văd monahi prăbuşindu-se în prăpastie şi devenind pradă diavolilor. Unii se ţin încă atârnaţi cu încheieturile genunchilor de scară, în timp ce trupurile se scufundă deja în adânc. Demonii desenaţi ca figuri îngrozitoare, de multe feluri, se năpustesc cu furie peste cei ce se prăbuşesc. Impresia durabilă a acestui perete atât de pătrunzător pictat este dată în special de împărţirea oblică a celor două jumătăţi prin cele două bârne ale scării: la dreapta – ordinea clară, treptată a cetelor cereşti, în colorit bogat, iar la stânga – zona haotică a groazei, a prăbuşirii trupurilor, a prezenţei puterilor întunecate, dezlănţuite împotriva omului. În viaţa duhovnicească nu există staţionare ci ori urcuş, ori prăbuşire şi de aceea doar celui care biruieşte i se va da cununa vieţii.

Semnificaţiile duhovniceşti ale celor două laturi ale Scării sunt atribuite de unii scriitori bisericeşti fie celor două Testamente (Nou şi Vechi), fie celor două firi ale Mântuitorului (omenească şi dumnezeiască).

Specific Suceviţei, între ultimele trepte ale Scării, apare o distanţă nefiresc de mare care o face aproape imposibil de urcat. Astfel, ultimele trei virtuţi: Credinţa, Nădejdea şi Dragostea sunt zugrăvite separat, aşa încât numărul treptelor ajunge la 32 (şi nu 30 cum este în opera scriitorului). Şi întrucât acest detaliu are un scop foarte precis, în chiar acest interval (dintre treptele cu pricina) iconarii l-au zugrăvit pe unul dintre asceţi căzut şi atârnat de scară cu capul în jos. Luând aminte la cele de mai sus este firesc să ne întrebăm: cum e cu putinţă ca cineva care a parcurs 29 dintre treptele Scării (şi deci tot atâtea virtuţi) să piardă cetăţenia Raiului pentru că nu a reuşit să o urce doar pe ultima? Din scrierea Sfântului Ioan ştim că treapta cea mai de sus (a 30-a) este a dumnezeieştii Iubiri. Deci aceasta îi mai lipsea nefericitului ascet. El nu a mai putut „păşi” pe ea pentru a intra în Împărăţia Cerurilor deoarece, zice Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Toată asceza care nu are iubire este străină de Dumnezeu!”. Deci, chiar dacă vom împlini toate virtuţile şi nevoinţele nu ne putem uni cu Dumnezeu dacă nu vom avea în inimă Dragostea faţă de aproapele.

Şocantă, dar încântătoare, veche dar vie, tainică şi în acelaşi timp (re)cunoscută de sufletul însuşi, Scara Virtuţilor de la Suceviţa marchează privitorul cu acea simţire a prezenţei mesajului dumnezeirii în inima sa. Îl tulbură pentru ceea ce este, dar îl şi bucură pentru ceea ce ar putea redeveni aducându-i aminte de lumea perfectă de sus, de îngerii cu bună rânduială şi frumuseţea nespusă a raiului gătită tuturor celor ce-L iubesc pe Bunul Dumnezeu.

Protosinghel MARCU PETCU,

Mănăstirea Suceviţa, preot duhovnic

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: