UN PUNCT DE VEDERE

8 Martie – de la graţia cozilor de topor spre zenitul femininului duhovnicesc

8-martie-imagFiind şi şoim al patriei în plină epocă de aur, dar care nu am cântat decât într-un an celebrul şlagăr al vârstei „De ziua ta, mămico…” (deoarece după aceea nu am mai avut cui cânta), mă voi rezuma, pe cât posibil, la o concisă şi concludentă explicaţie a primei jumătăţi din titlu, de teama de a nu fi catalogat ca misogin, nostalgic, refractar, filo-nu-ştiu-ce sau anti-nu-ştiu-cum, iar jumătate din această informare spre formare şi împotriva a tot ce e deformare sau dezinformare, să o rezerv conotaţiei duhovniceşti a conceptului de femeie-mamă-soţie, de teama de a nu fi greşit înţeles şi de a nu mânca mâncarea rece de fiecare dată când ajung acasă.

Vesela zi de 8 Martie a fost inocent propusă în anul „erei noastre” 1910, de o „celebră” cominternistă iudeo-germană şi membră a Partidului Comunist German, pe numele ei Clara Zetkin (1857-1933), ca zi dedicată femeii, care să fie sărbătorită la nivel internaţional, la aşa-zisa Conferinţă Internaţională a Femeilor Socialiste de la Copenhaga. Obiectivul-cadru al acestui „praznic” roşu era ca problema socială a femeii să fie asociată cu principiile materialist-dialectice, revoluţionar-democratice şi ateist-ştiinţifice (ce limbă de lemn!…), necesară şi pentru consolidarea forţei feminine, una dintre armele de junghiat sub coastele burghezo-moşiereşti ale parazitarilor exploatatori imperialisto-capitalişti. Şi aşa, cu unanimitate democratică de voturi, din anul 1911 se sărbătoreşte cu mare alai şi alăute Ziua Internaţională a Femeilor. Oricum „aici problema este mai serioasă. Această zi a fost stabilită la propunerea şi cererea revoluţionarelor Clara Zetkin, Rosa Luxemburg şi altele. Scopul acestor doamne era distrugerea familiei ca instituţie socială şi înlocuirea ei cu dragostea liberă, ceva de genul împerecherii câinilor. Acum, această sărbătoare prin care se cultivă prostituţia vrea să pară o zi de respect faţă de femeie şi de confirmare a egalităţii sale cu bărbatul. De aceea, femeia creştină nu trebuie să primească felicitări cu ocazia acestei zile” afirmă cu asprime în cuvânt arhimandritul rus Rafail Karelin în Învăţături despre Taina căsătoriei. Conaţionalul său, Pavel Evdokimov constata în Femeia şi mântuirea lumii faptul că „după statisticile deja vechi ale Doamnei Kollontai, din 60 de milioane de muncitoare sovietice, jumătate nu erau căsătorite.”

Chiar dacă se aclamă pompos ca fiind „internaţională”, caracterul ei este doar naţional-local, ecoul ei fiind auzit şi astăzi doar în unele ţări ale fostului bloc sovietic sau filo-socialist. Notabil este faptul că doar la unele dintre popoarele aflate sub cizmă rusească (neaoş russian lifestyle) a fost făcută publicitate acestei „bucurii” câmpeneşti şi muncitoreşti, la altele nu (destulă). Spre bucuria „noastră”, la români, popor istoric cu o adaptabilitate concurentă cu cea a răchitei (din care unii îşi trag seva) şi care a concubinat cu popoarele vecine sau năvalnice (după maxima mioritică: Dacă-i ordin, cu plăcere…), de voie de nevoie, mai ceva ca UDMR-ul de pe centura politichiei româneşti, această fastuoasă sărbătoare a prins ca laptele de Dorna, devenind o adevărată tradiţie, falsă, dar tradiţie. Minunăţia asta de sărbătoare roşie cu petarde feministe şi panglici-sloganuri proletcultiste se pare că nu vrea să dispară din minţile românilor, care trăiesc cu ferma convingere că ea e de când lumea şi că „nu strică”.

De ce 8 Martie? Pentru curioşii superficiali, cel mai adesea invocat motiv (şi cel mai corect politic) este acela că în această zi avuseseră loc mai multe demonstraţii revendicative ale „femeilor muncitoare”, începând cu o grevă a ţesătoarelor din New-Yorkul anului 1857. Însă, diac. prof. dr. Andrei Kuraev, pornind de la originea evreiască a Clarei Zetkin, afirmă că aceasta a propus ziua de 8 martie pentru coinciderea ei cu sărbătoarea iudaică Purim, care glorifică anamnetic în fiecare an un genocid soldat cu 75.000 de victime persane săvârşit de iudeii aflaţi în exil. Eroina evenimentului este o femeie, Estera, devenită întruchiparea biblică a „emancipării” feminine. El susţine că Esterei îi este închinată cea mai pozitivă sărbătoare a evreilor – sărbătoarea Purim, sărbătoare ce nu are o dată fixă, dar e posibil ca în anul 1910 – anul în care a eclozat din găoacea ateistă „ziua internaţională a femeii”, Purimul să fi coincis zilei de 8 Martie. Astfel, în viziunea diaconului pravoslavnic, ziua de 8 Martie este o chemare globalizatoare de a glorifica leadershipul feminin iconizat de Estera, adică a celebra (involuntar, ce-i drept) Purimul.

Aşadar, această lovitură de imagine revoluţionară dată de cozile de topor ale laicismului de stânga, are recul şi reverberaţii şi astăzi, în timpul laicismului post-modernist de dreapta. Nevoia de egalitate cu oricine face femeia agresivă şi o pune pe o poziţie de rivalitate cu oricine şi cu ea însăşi, într-un veritabil en garde de complexare sau, diametral opus, de infatuare şi înfumurare.

Dacă dezbrăcăm de concepţia ponosită şi eşuată şi plină de moliile ideologiei internaţionalist-sovietice, această zi de primăvară, de multe ori plăcută meteorologic, poate deveni un distins moment (păcat că este din ce în ce mai solitar) de a reiconiza portretul femeii în societate, în familie, în Biserică. Chiar dacă nu are impactul mediatic sau mercantil al celorlalte pseudo-sărbători de import (acum Made in UE sau USA), nevoia de a cinsti şi a verticaliza imaginea femeii contemporane sau ideale nu însetoşează de stabilirea unei zile calendaristice pentru aceasta, ci de o rememorare şi reactualizare a firescului uman, a scopului spiritual al umanităţii, a îndumnezeirii omului ca urmare firească şi liberă a înnomenirii lui Dumnezeu.

De ce este încă actuală „nevoia” de a sărbători tocmai această zi? Tocmai pentru că nihilismul din perioada socialistă se propagă astăzi sub forma post-modernismului, a secularizării şi eradicării ideilor de orice fel, ce maschează sau nu sexualismul (inclusiv de tip LGTB) ca fiind principiul natural uman. Feminismul – aripa delicată şi fără fustă a sexualismului se pretinde cu cerbicie a fi o mişcare de emancipare (în faţa cui?) a aderentelor. De exemplu, literatura semnată de Simone de Beauvoir respinge frenetic mitologia timpului patriarhal alunecând spre mitul femeii amazoane. Făcând abstracţie de eternul-feminin (das Ewigweibliche) al lui Goethe, femeia dezfustită se vrea „bărbată”, vorba caragialescă, şi se simte neîndreptăţită prin însuşi faptul de a fi femeie – drama dezdumnezeirii umane, licărul ciclopic al antifirescului. Bine definea Nae Ionescu vulgul feminist ca fiind nimic altceva decât expresia lipsei de feminitate aşa cum, antipodic, efeminarea nu este decât o criză a masculinităţii, ce aminteşte de decăderea sciţilor. Vocaţia femeii nu este legată de societate, ci de omenire; câmpul ei de acţiune nu este civilizaţia, ci „cultura”.

Femeia nu are nevoie de feminism, ci are nevoie să-şi amintească faptul că Hristos a „echilibrat-o” în balanţa istoriei omenirii, a restabilit poziţia ei firească în ochii bărbatului: „Femeia mii de ani a fost roabă, până a venit Hristos şi a pus-o în verticalitate, a pus-o în egalitate cu bărbatul sau mult mai sus decât bărbatul – femeia având harisme ce-L pot naşte pe Hristos în sufletul bărbatului.” (părintele Arsenie Papacioc, Iată duhovnicul, vol. 1). O dată cu smerenia din cuvintele „iată roaba Domnului” (Lc. 1, 38), rolul femeii în istorie a fost restaurat ontologic, iar o dată cu naşterea istorică din mamă a Celui născut din veşnicie din Tatăl, femeia (întruchipată în Născătoarea de Dumnezeu – noua Evă) devine mijlocitoare a mântuirii întregii omeniri, nerezumându-se doar la cinstea bărbatului şi având ca pildă pe „Cea mai cinstită decât heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât serafimii”, după cum spunea şi părintele Arsenie Papacioc: „Femeia trebuie preţuită, să ştiţi, mai întâi pentru că ne reprezintă o femeie în Împărăţia Cerurilor: Maica Domnului.” (în Iată duhovnicul, vol. 3) Părintele Justin Pârvu arăta primordialitatea femeii în mântuirea omului prin mijlocirea Născătoarei de Dumnezeu înaintea Fiului Său – Mântuitorul Hristos: „Maica Domnului nu ţine în braţe doar pe Mântuitorul, ci ţine în braţe lumea întreagă.”

Ca mamă, femeia primeşte în chip natural menire mai presus de comprehensibilul uman, deoarece femeia devine, în complicitate cu Dumnezeu, gineceu al vieţii şi, prin extensie, maică a potenţialilor candidaţi spre moştenirea fiască a Raiului. Aşa cum bărbatul se „completează” prin femeie, devenind prin Taina nunţii „un trup”, aşa şi femeia îşi completează starea firească prin naştere, astfel familia creştină devenind prin treimea tată-mamă-fii chip al Treimii Celei deofiinţă.

Nu vreau să ating corzi sensibile ale sufletului vieţii cotidiene, amintind cu durere de femeile ce nu pot avea copii sau, cu lacrimi ce nu vor spăla niciodată ruşinea micimii noastre duhovniceşti, de femeile (personal cred că termenul e neadecvat) ce nu vor să aibă copii, bazându-se pe păreri egocentrice, individualism şi dictonul „carpe diem”. Cuvântul mamă însumează şi captează izvoarele istoriei ce ne-au dat voievozi, regi, haiduci, sfinţi, „nebuni pentru Hristos”, eroi şi martiri, plugari şi genii, iar epigonii omeniri, parveniţii, linguşitorii, trădătorii, corupţii şi saltimbancii circului vieţii ahristice contemporane nu sunt decât nişte pui de iele ce au rătăcit şi pe alţii de pe Calea Adevărului Vieţii. Despre icoana acestei mame creştine ne vorbea părintele Justin pentru a nu uita s-o preţuim cum se cuvine: „Mamele creştine au fost unii dintre cei mai puternici eroi ai acestei naţii şi ele sunt adevăraţii apostoli ai neamului” (părintele Justin Pârvu, Cugetări duhovniceşti), iar despre importanţa actuală a mamei făcea referire şi Răzvan Codrescu: „Destinul lumii noi se află în braţele mamei, după cum spune magnific Coranul: Paradisul este la picioarele mamei. Giraudoux, în «Sodoma şi Gomora», spune că vremea în care femeia nu mai ştie să iubească şi să dăruiască «este sfârşitul lumii».” (Răzvan Codrescu, Teologia sexelor)

Chiar dacă este vehement acuzat de misoginism de către activistele literare ale feminismului (gen Elizabeth Clark, Elaine Pages, Elizabeth Carnelley, Gillian Clark ş.a.), Sfântul Ioan Gură de Aur reiterează mai nuanţat afirmaţia starostelui apostolilor – Sf. Ap. Petru: „Voi, bărbaţilor, de asemenea, trăiţi înţelepţeşte cu femeile voastre ca fiind făpturi mai slabe şi faceţi-le parte de cinste…” (I Petru 3, 7); folosindu-se de următoarele cuvinte, el edifică imaginea duhovnicească a femeii: „Plină de vigoare şi de dăruire este femeia: dacă înclină către răutate, lucrează mari rele, iar dacă se apucă de virtute, mai degrabă şi-ar da sufletul decât să renunţe la râvna şi dăruirea lăuntrică (prothesis).” (Sf. Ier. Ioan Gură de Aur, Cinci cuvântări despre Ana şi Samuel). Despre adevărata egalitate a bărbatului cu femeia sublinia cu oareşce umor ironic şi Sfântul Paisie Aghioritul: „Femeia este doamna casei, dar şi o mare servitoare, iar bărbatul este stăpânul casei, dar şi hamalul ei”. Adevărata transcendenţă uneşte masculinul şi femininul într-o integrare care transformă dualismul genului şi opreşte împărţirea în femele şi masculi, căci oamenii dematerializaţi sau înduhovniciţi „sunt ca îngerii din ceruri” (cf. Mc. 12, 25). Situată la polul opus egalitarismului şi revendicărilor moderniste şi secularizante, desăvârşirea spirituală a menirii femeii se împlineşte harismatic întru Duhul Sfânt, în vieţuirea naturală, firească, ontologică întru Hristos, în bucuria şi lumina edenică.

Încercând un joc de cuvinte, femeia se poate defini, cu precauţie, ca fiind biserica integrantă a bisericii din Biserică, sau mai pe-nţeles, locaşul trupesc din familie ce naşte pe om întru Hristos – Cap al Bisericii. Sub acest context, maternitatea umană se relevă ca fiind „o formă particulară a kenozei feminine: mama se dăruieşte parţial copilului său, moare parţial pentru el, urmând iubirii lui Dumnezeu care se smereşte şi se pogoară…” (Pavel Evdochimov, Taina iubirii). Procreaţia este într-adevăr efigia de marcă a feminătăţii şi, prin generalizare, a omenirii, dar scopul primordial al femeii şi al bărbatului deopotrivă este finalitatea unei acţiuni teandrico-soteriologice, adică „dobândirea Duhului Sfânt” (Sf. Cuv. Serafim de la Sarov) în vederea mântuirii.

O viziune mai generală şi mai epică are scriitorul-preot Constantin Virgil Gheorghiu, autorul Orei 25 şi a altor 40 de lucrări: „O femeie e ceva extraordinar. O femeie seamănă cu cerul, cu soarele. O femeie luminează viaţa unui bărbat, chiar şi în tenebrele cele mai profunde. Femeia este asemănătoare lunii, ea distruge tenebrele, le luminează; femeia face să strălucească faţa lumii şi luminează pământul.” (Constantin Virgil Gheorghiu, A doua şansă)

Toate aceste citate le-am enumerat pentru a creiona adevărul de netăgăduit că femeia este mai presus de ceea ce vrea ea să fie, mai presus decât vor ceilalţi să fie şi mai presus decât crede ea că este. Nu sunt adeptul teoriei preconcepute că un mărţişor, nişte ghiocei, o frezie sau orice gest necomercial şi simbolic mai poate avea conotaţii socialiste sau feministe, nici nu cred că expresii de genul iartă-mă, te iubesc, mulţumesc, mamă! sau sărut mâna! spuse unei colege, mame ori soţii şi în această zi de 8 martie poate deranja, umili, degrada sau instiga negativ societatea imaculată a României aflată azi sub semnul zodiei DNA. În aproape fiecare zi, în calendarul ortodox sunt „cinstite” şi „respectate” femei ce au tins spre îngeri şi au atins sfinţenia, sunt patru praznice împărăteşti (şi altele mai puţin generalizate) închinate Maicii Domnului – modelul irenic şi agapic al femeii creştine, şi o sărbătoare cu aromă spirituală anastasică prăznuită în Duminica a treia după Sfintele Paşti – Duminica Femeilor mironosiţe, a celor ce au întâmpinat cu frică Bucuria Învierii şi apoi au propovăduit fără frică Învierea Bucuriei. Personal, aş fi mai înclinat spre a alege aceste zile dedicate femeilor, mai ales că perioada Păresimilor (iar 8 martie cade întotdeauna în Postul Mare) este una de pocăinţă şi urcuş duhovnicesc, iar nu de sărbătorit. Aşadar, pretexte, motive şi certitudini ale bucuriei şi sărbătorite avem, apoi depinde de fiecare ce, când şi cu ce inimă alege.

O primăvară… feminină tuturor!

Pr. GABRIEL CIOFU,

Baia

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: