Întâmpinarea Paştelui

Nu cred că, luând în seamă ignorata astăzi dimensiune formativă a presei, voi da idei celor mici povestind cele de mai jos, mai ales că nu mai au la îndemână materialele pe care le aveam noi atunci la îndemână.
Bunica ţinea postul cu îndârjire. De exemplu, freca vasele în leşie până străluceau, dispărând astfel orice urmă de slineală, făcându-le numai bune de fiert în ele fasolele, cartofii sau bureţii care constituiau baza mesei zilnice. Nu era de sperat la vreun ouţ. Cel puţin în ce mă priveşte, care nici bătut n-aş fi pus în gură ou crud, tocmai furat din cuibar, cum făceau alţi băieţi.
Cu stomacul binişor uşurat de noul regim alimentar din post, ne dăruiam cu ardoare obiceiurilor băieţeşti care prevesteau Paştele. Nu era uşor de procurat cutia metalică cu capac de care aveam nevoie pentru a puşca cu carbid. De obicei făceam rost, cu consistente cheltuieli din minusculele noastre economii (bănuţii necesari, până a ne prinde bunica că-i împuţinam ouăle din cuibare, îi căpătam de la cooperativa la care vindeam ouăle subtilizate), de asemenea cutii de la cei ce le aveau, dar şi de bucăţelele de carbid pe care le sfărâmam în bucăţele mai mici, le puneam pe rând în cutia spartă din vreme în fund cu un cui, puneam capacul şi-l băteam cu pumnul, aşezam cutia jos, pe pământ, şi aprindeam un chibrit în dreptul găurii din fundul cutiei. Gazul creat de carbidul ajuns în combinaţie cu puţina apă turnată pe el exploda, aruncând cât colo capacul cutiei. Uneori se oprea în nasul câte vreunui nătărău care nu se ferea din traiectoria capacului. Unii mai barosani dintre noi procurau cutii de bomboane de două-trei kilograme, care explodau „ca tunul”, ne făleam cei ce le aveam.
Mai periculoasă era altă ispravă. „Împrumutam” din sticla cu gaz de pus în lampă nişte lichid (petrol lampant) într-o sticluţă, dar şi o cutie cu chibrituri. Seara, în uliţă, că ne temeam totuşi să nu dăm foc la ceva, luam o gură de gaz din sticluţă, aprindeam un chibrit ţinut la ceva distanţă de gură între degete şi pulverizam gazul peste el. Ne ieşea, ca la balauri, o pălălaie din gură, care băga în sperieţi bietele fete care ni se aflau în preajmă.
Apropo de fete. Am prins un Paşte cam târzior, ieşise iarba, mulţi dintre noi renunţând deja la încălţări, căci era cald. Eram la denie la biserică, băieţi şi fete, în genunchi, cu lumânările aprinse în mâini. În poziţia aceasta fetele ne ofereau pe tavă tălpile goale, numai bune de fript cu ceara fierbinte ce curgea din lumânări. I-am ţinut lumânarea deasupra tălpii piciorului vecinei Maria-Măndiţei, căreia îi aveam de plătit o poliţă. A răcnit ca tăiată în liniştea slujbei, de a scăpat părintele lumânarea sa din mână. M-a pârât bunicii, că ne era apropiat (evident bunicii, nu mie), Mariţa simţindu-se deplin răzbunată de bătaia pe care am încasat-o.
Nici nu erau de închipuit atunci ore de religie, era în plină putere comunismul, noi mergeam însă la biserică. Măcar asta de-ar reţine, vorba Brădăţanului nostru de coleg, pughibalele de astăzi. Dacă nu au ajuns deja prinţi…