La un veac de la prima conflagraţie mondială, presa, radioul, mass-media în general, televiziunea în special ne incită şi invită ca, în iureşul marilor probleme pe care astăzi generaţia noastră e chemată să le analizeze şi soluţioneze cât mai corect, să regândim în clipele de răgaz, să stăm şi să ne reîntrebăm: ce-a fost? Ce s-a întâmplat? Cât am izbândit şi cât am greşit? Şi mai ales ce învăţăminte am putea desluşi în tot ce-a fost atunci, spre a nu se mai repeta măcar de-acum înainte din ceea ce s-a greşit cândva? De ce prima conflagraţie mondială a fost pentru noi românii un moment de răscruce, un neaşteptat nod gordian, mai complicat decât oricare altul, de a cărui „dezlegare” a depins tot ce-a urmat până astăzi? Şi încă nu s-a terminat de soluţionat ceea ce-am gândit, dacă din ce-am înfăptuit atunci o parte s-a dărâmat. Să încercăm, aşadar, să aflăm răspuns măcar la câteva din multele întrebări pe care generaţia noastră le formulează.
Pornită din Europa, între două mari tabere rivale, Tripla Alianţă sau Antanta (Marea Britanie, Franţa, Rusia) şi Tripla Înţelegere sau Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria şi Italia) – care îşi disputau stăpânirea şi mai ales reîmpărţirea bogăţiilor şi teritoriilor celorlalte continente – prima conflagraţie a devenit mondială antrenând 33 de state şi sute de milioane de oameni şi durând aproape cinci ani, 1914-1918. Despre cauzele războiului, etapele de desfăşurare şi modul de antrenare a altor ţări s-au scris tomuri întregi. Ne limităm la câteva reflecţii ce privesc direct soarta României.
Dorită aliată şi curtată de ambele grupări – pentru bogăţiile sale cerealiere şi petroliere, dar deopotrivă şi pentru poziţia geostrategică extrem de importantă – România (care în 1914 avea doar jumătate din întinderea teritorială de după 1918) s-a aflat în faţa unei dileme, ce părea iniţial de nerezolvat: „De orice parte ar fi intrat ţara, soldaţii români ar fi trebuit să încrucişeze sabia cu fraţii săi” (câtă vreme sub ruşi aveam Basarabia, sub habsburgi – Transilvania, Banatul, Crişana, Maramureşul şi Bucovina), aşa cum scria Ion Antonescu într-un raport înaintat în 1919 la Versailles şi intitulat „Românii: trecutul, sacrificiile şi drepturile lor”.
În ajunul marelui război, România a participat la cel de-al II-lea război balcanic. Situaţia ei s-a consolidat. Dar cercurile conducătoare ale Austro-Ungariei s-au înfuriat şi au reacţionat: au trimis la Bucureşti un diplomat experimentat, care să influenţeze şi, dacă era posibil, să controleze politica externă a ţării – pe contele Ottokar Czernin, care în 1913 a reînnoit vechiul tratat de alianţă semnat în 1883 de România cu Tripla Alianţă, dar păstrat în mare secret şi necomunicat spre ştirea opiniei publice, care nu ar fi acceptat o înţelegere cu cei care stăpâneau peste jumătate din teritoriile locuite de români. În ianuarie 1914 regele Carol I l-a chemat pe primul ministru Ion I.C. Brătianu şi i-a sugerat ca acest document să fie adus şi dezbătut în Parlament, ratificat şi făcut public opiniei publice. Deşi subordonat regelui, Brătianu a cutezat şi a replicat: „În noua situaţie politică, şi în actuala stare de spirit a ţării, tratatul este inoperabil”.
După ce la 15/28 iunie 1914 prinţul moştenitor al Austro-Ungariei, Franz-Ferdinand (împreună cu soţia sa Sofia) a fost asasinat la Sarajevo, Curtea din Viena, punând Serbiei condiţii extrem de grele şi imposibil de executat, i-a declarat război şi fără chiar să mai fi aşteptat răspunsul oficial al acesteia. Şi, astfel, rând pe rând, toate marile puteri rivale, care se înarmaseră de decenii şi aşteptaseră un astfel de motiv, s-au aruncat una împotriva alteia, într-un „danţ canibalic”, aprecia Nicolae Iorga, aşa cum „un şir de excursionişti, legaţi cu o funie de o călăuză, într-un moment de neatenţie a acesteia, ameţeşte, se prăbuşeşte şi cade în prăpastie, trăgându-i pe toţi după dânsa”.
La 14/28 iulie 1914, Franz Joseph i-a scris lui Carol I, amintindu-i de obligaţiile asumate prin tratatul din 1883, reînnoit în 1913 şi, ca german şi bun prieten, i-a cerut să intre în război, „dovedind, astfel, vechea prietenie şi legăturile noastre amicale”. La 18/31 iulie acelaşi an, împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei i-a scris şi el regelui României, ca unuia ce era membru al aceleiaşi familii de Hohenzollern: „Eu am încredere că Tu vei fi credincios prietenilor tăi şi că vei împlini neapărat datoriile Tale de aliat”; şi, spre a-i dezmierda şi aţâţa orgoliul, îi reamintea ceea ce se rostea şi aprecia în cercurile politice din Germania şi Austro-Ungaria: „…ai întemeiat un stat civilizat la gurile Dunării şi ai ridicat acolo o stavilă în faţa valului slav”. La numai două zile, adică la 20 iulie – 1 august, şi cancelarul Germaniei, Theobald von Bethmann-Hollweg îi trimitea lui Carol I o telegramă ultimativă: „cerem să mobilizezi imediat armata română şi s-o îndrepţi împotriva Rusiei!”.
Într-un astfel de context istoric, regele Carol I, văzând şi ezitările primului ministru, Ion I.C. Brătianu, de a aduce în dezbatere spre ratificare în Parlament tratatul din 1883, reînnoit în 1913 cu Puterile Centrale, se hotărî să convoace Consiliul de Coroană, ca forum suprem al ţării, aşa cum se mai procedase de câteva ori în trecutul ţării. Consiliul de Coroană s-a întrunit la Castelul Peleş la 21 iulie/3 august 1914, luau parte membrii guvernului, în frunte cu Ion I.C. Brătianu, preşedintele Camerei Deputaţilor, Mihai Pherekide, foşti primi-miniştri, între care P.P. Carp, Theodor Rosetti, fruntaşi ai partidelor politice din opoziţie, ca: Take Ionescu, Constantin Cantacuzino-Paşcanu, Alexandru Marghiloman, Ion Lahovari, Ion C. Grădişteanu etc. O astfel de consultare largă şi democratică avea menirea să dea mai multă credibilitate şi greutate deciziilor adoptate. Participa, de asemenea, şi prinţul moştenitor, Ferdinand.
Deschizând şi conducând şedinţa Consiliului de Coroană, Carol I făcu o scurtă introducere despre războiul general care izbucnise şi îşi exprimă convingerea că războiul va stabili „harta şi soarta popoarelor pentru o întreagă perioadă”, că din această încleştare vor ieşi „învingători şi învinşi”, iar în finalul alocuţiunii sale, conchise: „Datoria României e să execute tratatul care o leagă de Tripla Alianţă”… Terminându-şi expunerea, regele scoase dintr-o casetă de fier, aflată pe masă, un sul de hârtie pe care era tratatul încheiat de România cu Tripla Alianţă în 1883 şi reînnoit în 1913, semnat de el şi contrasemnat şi de Ion C. Brătianu, tatăl primului ministru aflat în exerciţiul funcţiunii şi, respectiv, Sturdza şi Maiorescu, care contrasemnaseră pe exemplarul din 1913.
Analizând şi evaluând conţinutul tratatului, participanţii s-au pronunţat în cvasiunanimitate pentru neutralitate, întrucât România avea obligaţia să intre în război numai atunci când una dintre părţile aliate era atacată de o terţă parte, or, în cazul de faţă, Austro-Ungaria atacase Serbia. În calitatea sa de prim-ministru, Ion I.C. Brătianu a întărit această concluzie, declarând: „Nu se poate face acest război, în vremile de azi, când acest război nu este aprobat de conştiinţa naţională. Deci, să rămânem neutri!”. Dintre toţi participanţii, numai P.P. Carp, un filo-german înfocat, a fost împotriva acestei hotărâri, zicând: „Datoria omului de stat e să conducă el opinia publică, nu să se lase condus, târât de această opinie publică. Opinia publică îi va fi în urmă recunoscătoare, că nu s-a luat după rătăcirile ei”. Adresându-se în continuare participanţilor, P.P. Carp se întreba retoric: „Cum lăsaţi pe omul acesta singur?” – şi arătă spre regele Carol I. Şi cum nimeni nu a dat vreun răspuns întrebării sale, P.P. Carp a continuat: „Sire, ţin să se constate că în ceasul cel mai greu pentru ţară, Maiestatea Voastră este părăsită de toate partidele şi de toţi sfetnicii ei, la sfârşitul unei lungi cariere închinate propăşirii naţionale”. Biograful lui P.P. Carp, istoricul şi scriitorul C. Gane, relatează că, prin intervenţia sa, partizanul alianţei cu Puterile Centrale sperase şi încercase ca, „aruncând vreascuri uscate peste focul ce ardea în sufletul bătrânului Hohenzollern” să câştige, poate, partida împotriva adversarilor săi, adică să-l determine pe rege ca, în virtutea prerogativelor ce le deţinea, „să declare el singur război”, trecând peste opinia celor prezenţi la Consiliul de Coroană. Dar nu s-a întâmplat cum nădăjduise P.P. Carp. Carol I s-a resemnat. A cedat voinţei generale. S-a ridicat şi i-a îndemnat pe participanţi să se ridice fiecare şi să se pronunţe printr-un da sau nu în favoarea intrării în război sau a neutralităţii. Constatând acelaşi răspuns dat individual de toţi participanţii, în afară de conservatorul P.P. Carp, Carol I a încheiat astfel: „Ca rege constituţional, mă supun votului D-stre!”.
A fost acesta unul dintre primele şi cele mai grele examene pe care le-au trecut cu înţelepciune şi cuminţenie şi oamenii politici, şi regele Carol I. Unii istorici cred că şi faptul acesta i-a grăbit bătrânului rege sfârşitul. Ulterior, mâhnit, cu câtva timp înainte de moarte, în toamna aceluiaşi an, i-a mărturisit lui Take Ionescu: „Dacă regret ceva, este că n-am murit înainte de începutul acestui război!”… Noi credem că, respectând voinţa majorităţii covârşitoare a sfetnicilor săi, regele Carol I apare în faţa urmaşilor într-o lumină mai curată şi mai puternică. (Va urma)
Comentarii