Iacob Negruzzi și o legendă a Mănăstirii Slatina

[Cum Festivalul național de poezie „Nicolae Labiș” poposește, ca și în alți ani, pe la Sfânta Mănăstire Slatina, poate că n-ar strica să rememorăm, din cele consemnate acum o sută de ani și mai bine, de binecunoscutul junimist Iacob Negruzzi, redactorul „Convorbirilor literare” și „secretar perpetuu” al Academiei Române, o legendă culeasă la fața locului și publicată în cadrul secvenței Din Carpați. Baia și Slatina, apărută în Scrieri complecte, vol. V, București, 1896. Liviu Papuc.]

 

Când se revărsa de ziuă, plecarăm la mănăstirea Slatina, ce se află cale de trei ore de la Folticeni. Drumul e neumblat și sălbatic. Trăsura e silită să treacă de multe ori prin apa Moldovei, care curge limpede și curată. […] Pe la opt ore de dimineață ajunserăm la Slatina. Această mănăstire este așezată la picioarele Carpaților, într-o îngustă și adâncă vălișoară, prin care curge un mic pârâu numit tot Slatina. Treizeci de călugări locuiesc în ea; cu toții sunt bătrâni și mulți din ei infirmi. […] Ziduri înalte și munți mai înalți îngreuiază raportul între mănăstire și lume. […] Mănăstirea Slatina a fost zidită în sec. XVI de domnul Alexandru Lăpușneanu, în timpul domniei sale a doua. Legenda care s-a păstrat în gura poporului despre întemeierea mănăstirii este următoarea: Într-o noapte întunecoasă, toți acei ce locuiau în vecinătatea văii unde astăzi se află mănăstirea fură deșteptați din somn printr-o melodioasă cântare ce se auzea din pădure. Cântarea era așa de dulce, încât fără îndoială nu era a unui glas omenesc. Unii din locuitori se luară după acel glas și, cufundându-se în pădure, văzură deodată înaintea ochilor o flamă ce răspândea de pe un arbore o cerească lumină împrejurul ei. Înțelegând atunci că acea cântare ce auzise era glasul unui înger și că flama era raza dimprejurul capului său, ei căzură în genunchi și mulțumiră lui Dumnezeu de această minune. A doua noapte glasul se auzi și flama luci din nou; toți oamenii cuvioși se apropiară și se închinară. Aparițiile cerești prelungindu-se, se făcu mare zvon în țară despre această minune și zgomotul pătrunse până la urechile Domnului. Alexandru se înduplecă să meargă în persoană pentru a se încredința de adevărul vestei ce aflase. Niciodată lumina nu fusese mai strălucitoare și cântarea mai dulce decât în noaptea în care Domnul se găsea față. Se spune că în momentele în care Lăpușneanu văzu cu ochii săi această minune, el ar fi căzut în genunchi cu fața la pământ, muncit de cumplite mustrări de cuget și ar fi rugat pe Dumnezeu să-i ierte toate nelegiuirile și uciderile cu care nenorocise țara. Sculându-se, el jură în ființa tuturor celor adunați că va zidi o monastire pe locul unde se arătase cereasca vedenie. Abia pronunțase jurământul, lumina și cântecul dispărură, pentru a nu se mai arăta niciodată. Credincios jurământului său, Alexandru puse de îndată să se înceapă zidirea și în curând se văzu înălțându-se în mijlocul codrului o frumoasă mănăstire care, după pârâu, primi numele Slatina. […] Arborele de pe care, după legendă, se auzise glasul cel ceresc, a fost cuprins în zidul mănăstirii și printr-o bortă lăsată sau făcută în urmă în zid, se putea rupe o bucată din acel arbore, devenit în curând putregai. Credincioșii ce vizitau mănăstirea nu lipseau niciodată a vârî mâna prin bortă și a rupe o bucățică de lemn sfânt, ca aceasta să le slujească de talisman mântuitor în nenorocirile și ispitele vieții.