Muntele dintre pâraiele Mălinilor

Când zici… popă, zici păstor, preot, sacerdot, cârmaci. E foarte fain acest idiom, și dacă nu era după obrazul fain al românilor, ar fi ieșit de mult din grai! Popa – în dicționarele lingvistice – în timp – a devenit termen peiorativ, cum termenul haiduc, erou, răscumpărător, are în linie descendentă sinonimele haidamac, hoț, jefuitor, om de nimic… Dar se înțelege, nu lingviștii au vreo vină. Oricum, între om de omenie și om de nimic, e drum lung, nu de ieri până azi.

 

Gheorghe Brădățanu, popa de la Mălini, n. la 19 mai 1950, în patria lui Labiș, seminarist la Caransebeș, teolog la Sibiu, preot, protoiereu, consilier și vicar arhiepiscopal, inspector, secretar eparhial, membru în Adunarea Națională Bisericească și în Adunarea Eparhială (vezi biserica impozantă din Pâraie – Mălini), cu răspunderi în administrarea Fondului Silvic Bisericesc al Bucovinei, în ultimii ani deservește catedra de religie la prestigiosul Colegiu Național „Ștefan cel Mare” din Suceava, câștigându-și o bună cotă valorică sub conducerea suveranului Școlii, directorul Dan Popescu, fost pentru o vreme veritabil cârmaci al Inspectoratului Școlar din județ. Tălmăcind tainele religiei (alături de inspectorul bisericesc Gh. Hostiuc – fiul său Florin, doctor și el – mi-a fost cândva elev la Seminar), părintele Brădățanu e aici un fel de Simion Florea Marian (vedeți-i fizionomia și comparați-o cu chipul etnologului imortalizată în fotografiile așezate pe hol!). Așa e perceput nu numai iconografic, ci și pentru conduită, sfătoșenie pastorală – folclorică, ținută sobră, aproape monastică și pentru că – în zile de sărbătoare și post – i-a convertit pe toți dascălii să nu iasă din Tipic (inclusiv pe ludicul profesor Golda și pe mefistofelicul Doru Octavian Popovici – Dop!). Popa de la Mălini poartă pe umeri un cap care oricând ar putea coordona o instituție. Are simț pentru lucruri temeinice – a încurajat și susținut oameni de cultură și tipărituri de preț; a adunat între coperte producții lirice religioase, biografii, însemnări, confesiuni; a susținut editarea unor opere și autori ignorați și marginalizați de foruri care și-ar fi făcut onoare (și economii) prin promovarea acestora… Popa Gheorghe nu-i nici strâns la pungă, nici pungaș, iubește cenaclurile și nu găștile despre care Psalmistul zice: „Să piară de pe pământ pomenirea lor!”. În urma unor dense experiențe de viață în Arad și Suceava, instruit între înalte scaune din tinerețe, maturizându-se în acei ani în contact cu oameni de distinsă probitate culturală și științifică, Gh. B. a învățat să deosebească valorile de nonvalori, oamenii de caracter de cei al căror nume niciodată nu se va preschimba în renume. Între prezențele exemplare din biografia sa, Gh.B. s-a oprit la un fălticenean notoriu, cunoscut de la Academie până pe ultima stradă din așezările Bucovinei: istoricul Mihai Iacobescu. Reputatul istoric, a găsit în frământările părintelui de la Mălini o ieșire spre o izbândă: o temă pentru o Teză de doctorat. Universitarul Dumitru Vitcu, fratele actorului Dionisie Vitcu de la Ieși și a inspectorului școlar (general, pentru o vreme), Mihai Vitcu, toți din lutul „Oamenilor de seamă” de la Folticeni – ca și Margareta Labiș și Grigore Ilisei – din aceeași uliță cu Gane, Sadoveanu, Gorovei, Cazabanii, Lovineștii, Băcescu și Ion Irimescu – a fost de acord cu tema și, popa Gheorghe a intrat în șantier. Munca sa, materializată într-o substanțială lucrare intitulată Slujitori ai credinței strămoșești în perioada totalitarismului 1945-1989 – protopopiatul Fălticeni a fost prezentată înaintea auditoriului din „Sala albastră” a Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava în 5 iulie 2014. Coordonatorul lucrării, magistrul de la Sasca, M. Iacobescu – „un lup bătrân și frumos”, cum l-a numit oarecând o studentă, cu Folticenii în fibră, a spus printre altele că are în galeria de doctoranzi… 8 preoți, că ar fi trebuit să fie 9, dar cel de-al 9-lea, deși este un om cu alese calități etice și culturale și cu o turmă de cărți luminoase în CV, suferă o inexplicabilă amânare încă. După istoricul Iacobescu și-a citit referatul universitarul Dumitru Megheșan, decan la Teologia arădeană. Când am auzit că e între referenții doctorali Megheșan, am fost surprins. În 3-4 ani ne-am tot văzut la Sibiu, în anii studenției. Revăzându-ne ne-am privit unul pe altul ca niște lampadare în parc și am luat seama că am fost colegi (sunt 34–35 ani de-atunci!). Apoi, grăit-a ca-n vremea cursurilor sobre, universitarul ieșean (tot fălticenean) Ioan Solcan – captivant, coerent, tehnic, pertinent, diplomat (topind glazura mistică – dogmatică a teologului Megheșan, mai mult confesivă – patetică decât aplicată, științifică), urmat imediat de (încă) tânărul Ștefan Purici – prorector acum, chipeș în roba doctorală, dar care – obligatoriu! – în proxima ședință – va trebui să-și schimbe chipiul academic, prea strâmt pentru fruntea sa, ca să nu zic, distractiv – comic. Dumitru Vitcu, istoricul, fiind „căpetenia” comisiei a intrat ultimul în rol, ca întotdeauna, șarmant, jovial, cuceritor prin anecdotică și fină ironie. Gheorghe Brădățanu a avut un discurs cald, informat (el a fost cândva și muzeograf și fiind popă de profesie, grăitor în toate ocaziile, „defectele profesionale” nu au putut fi acoperite), chiar și dacă unii dintre (ne)ascultători mai și căscau ca la vecernie. Nu a spus ce a spus pentru că a avut ocazia să se desfășoare înaintea unei asistențe elevate (un… general „enoriaș”, protopopi, preoți, fii, nurori, amici; fam. Otilia și Sorin Clipa, Florin și Gh. Hostiuc; V. Baltag, arhim. V. Chirițoiu, N. Cârlan, D. Teodorescu, Doina Cernica, Vera Iacobescu, M. Ignat, fam. Aura (Brădățan) și Ion Mareș etc. etc.), ci pentru că a acumulat un preaplin pe care trebuia să-l reverse înaintea unei mulțimi cu respect pentru eroi și sacrificii. Am apreciat obiectivitatea referenților, îndrumările/sugestiile, nu puține. Tema are destule capcane – vulnerabilități. Autorul va trebui să fie tranșant, direct, necruțător dacă are argumente, iar când referințele istorice îi lipsesc, va trebui să nu se hazardeze. Despre mărturisitori, mărturii și martiri/ martiraj nu-i ușor de scris (am experiența aceasta din câteva cărți editate). Sunt lucruri tragice. Sunt lucruri paradoxale. Nu acuzațiile violente sunt lămuritoare, ci înțelegerea fenomenelor, timpurilor, oamenilor, istoriei. Cunoscând cuprinsul demersului, pot sublinia că dr. Petru Groza, fiu de preot, nu a fost un arhanghel, dar nici un demon și că „patriarhul roșu”, Justinian Marina – cel care și prin Gh. Gheorghiu – Dej a salvat Biserica, a fost nu duplicitar, ci providențial. În timpul lui Dej s-au deschis cele mai multe din temnițe – în plin comunism feroce și, după cum bine e de recunoscut, în privința aceasta nu numai organizațiile internaționale au merite (Dej însuși a întovărășit tineta în celulă și a… adulmecat „florile de mucegai” din spațiul concentraționar). E bine să nu uităm că locomotiva bolșevică nu a fost montată într-o uzină românească și că nu au fost numai bolșevici în lungul ei tren, ci și câțiva inși care s-au dezmeticit din „mirajul” importat din Răsărit (chiar dacă Dej a fost ceferist). I. Gh. Maurer, Corneliu Mănescu, Ștefan Andrei, diplomatul Mircea Malița (și Emil Bobu, cândva în Suceava noastră), nu ar trebui enumerați de-a valma între numele malefice. Comunismul trebuie blasfemiat/condamnat cu toată cohorta „templierilor” lui, care sfidează străzile României, dar nu toți cei care au trăit în epoca acelei ideologii. E bine să remarcăm contribuția temerarilor Bisericii din acei ani – dialogurile diplomatice și compromisurile salvatoare -, dar să nu minimalizăm nici implicarea Statului român. Nu strică un recurs la reflecția lui Nichifor Crainic: Fericiți sunt necredincioșii care fac biserici credincioșilor. Nu într-acest timp al prigoanei și închisorilor, în plin comunism s-au restaurat și conservat marile valori de patrimoniu, mânăstirile reprezentative ale Bucovinei, și nenumărate obiecte sacre și profane din țară, așezându-se pe verticală – pe schema din vechime? Cât comunism, cât ateism a fost atunci? Câtă autenticitate și dreaptă mărire e azi? Închisori, prigoană, austerități –, dezmăț, mondenități, scursuri pe toate canalele media, idolatrie postmodernă, spectacol sodomo-gomoric, metastază națională – azi! Ce a câștigat Biserica după detenția ei? Atunci banii puțini pentru rosturile ei fugeau din când în când în buzunarele apostolilor mari și mici, din orașele noastre semețe ori modeste și în satele-furnici, acum aleargă și umplu doar sacii iscariotenilor, ridicați chiar de aici, născuți chiar de noi, alienați, vânduți, pentru care Cerul e doar un mincinos acoperiș solzuit cu arginți. Scriu astfel îndemnându-l pe părintele Gheorghe Brădățanu să nu-și grăbească editarea/tipărirea lucrării. Am trecut prin furcile caudine ale unui asemenea moment când am expus pentru validare teza Silvestru Morariu Andrievici, tipărită mai târziu la Ed. Timpul, Iași, 2009. Deși aveam câteva cărți publicate, bine primite, nu am riscat să fac din publicare o urgență. Colegul meu de studii de la Sibiu, Dumitru Valenciuc – un istoric autentic, cu o bibliotecă impresionantă, cunoscând bine tema, având informații despre epoca personajului, mi-a oferit îndrumări și mi-a înlesnit accesul la surse de mare preț. Elaborând lucrarea (deloc exhaustivă) am conștientizat că subiectul are o deschidere pentru încă mulți ani de muncă. După acest (aproape inutil) segment din viața mea, am ajuns la concluzia că Istoria, ca și vioara, trebuie studiate din adolescență, dacă nu chiar din anii ultimi ai copilăriei. Avându-l înainte pe Gheorghe Brădățanu, pe acest poporan rătăcit între moderni, Fălticenii de azi se legitimează printr-un exemplu demn de urmat. De altfel, anticamera fiecărui ostenitor bisericesc ar trebui să se constituie în studiul arhivelor, istoriei, datinilor și tradițiilor (după exemplele S.Fl. Marian, T. Burada, V. Cocârlă, Ilie Ilisei, N. Pentelescu, Filaret Vedeanu, Casian Bucescu, Florin Bucescu, Constantin C. Cojocaru ori etnologul de excepție Nicolae Cojocaru), astfel clericii și-ar face ei înșiși nume iar orașele și satele lor ar deveni vetre de cultură și duh, ieșind din condiția de colonii anonime. Poate că asta și-a propus în demersul său și Gheorghe Brădățanu, din lucrarea care azi se aseamănă cu un câmp pe care viitura a adus ce a găsit în cale, construind o istorie și totodată un omagiu pentru Fălticeni, devenind monograful bisericesc al acestui topos. Despre Fălticeni s-a scris mult și se va scrie încă mult. După ce austriecii au delimitat teritoriul ocupat și l-au numit Bucovina, orășelul izolat a devenit „un port de uscat”, un bâlci/târg/ iarmaroc – o piață cu tarabe și precupeți, cu negustori exotici, încât îndreptățit avea să constate Petre Țuțea că „Iisus Hristos nu s-a născut la Fălticeni”… După mulți ani, Gheorghe Brădățanu, trecând în revistă bisericile creștine din ținut, demonstrează că Fiul omului este omniprezent și aici. Truda îl cinstește și îl înalță. Așa cum el însuși a înălțat biserica cea nouă din Pâraie, a cărei sfințire de către ÎPS Pimen, arhiepiscopul nostru, se săvârșește duminică și la care este așteptată mare de credincioși. Precum Pantocratorul zugrăvit în turlă se sprijină pe aureolele celor patru Evangheliști, așa și părintele de la Mălini își sprijină azi împlinirea cărturărească – sinonimă cu „o încoronare” pe cei patru fii ai săi. Fiii, toți preoți, în solemn cvartet reuniți, îl omagiază la unison: Dignus est! CONSTANTIN HREHOR 15 septembrie 2014, Grănicești