O istorie românească netrucată

Gheorghe Drăgan e un scriitor incomod. Și un om cu aceeași caracteristică. Dar asta se întâmplă pentru că e doar spirit și nu „trestie clătinată de vânt”, raportându-și existența la eternitatea dumnezeiască. Numai din această perspectivă poate fi judecat corect evantaiul de evenimente din jurul nostru, indiferent de anvergura lor.

 

În 2012 îi apărea la Editura Pim din Iași ediția a doua, revăzută și adăugită, a cărții „…așa se scrie istoria! Documentar (1949 – 2012)”, acoperind aproape șapte decenii de trăire într-un spațiu împins la desacralizare, unde regula a fost făcută de ciomăgarii inspirați de steaua însângerată de pe Kremlin. Volumul – un jurnal al nefericirii? – se citește cu tot atâta interes ca și cel al părintelui Nicolae de la Rohia, textele reflectând starea jalnică a omenirii din țara care a cunoscut cea mai dură dictatură a proletariatului. (Ăștia erau proletari în credință, simțire, gândire și bună cuviință, altfel spus, niște avortoni ai istoriei, cu pretenția de a o (re)scrie.) Dar iată și o „monstră” de teapa unui personaj, instructor de partid, care, aducându-și aminte că trebuie să coboare la nivelul maselor, își scoate pantofii (gestul nu e singular, avea să procedeze la fel, din grobiane rațiuni, tovarășul Hrușciov, aflat la tribuna ONU) în fața celor desculți, pentru a cuvânta de la înălțimea funcției unde îl cocoțase partidul proletar: Tovarăși, mă simt urinat (adică onorat!, s.a.) să particip la ședința Dv. Și când te gândești că urinații aceștia, ploșnițele comuniste, croiau la vremea aceea destinul țării, aruncând în temnițe mai toată elita românească! E undeva în carte o propoziție ce cade asupra cititorului precum cuțitul unei ghilotine: Partidul comunist nu glumește! Nu numai pentru că satrapilor roșii le lipsea aproape în totalitate simțul umorului, unealta lor principală fiind… barosul azvârlit în capul prezumtivilor dușmani (ai „boborului”), ci și pentru că încrengătura de sub flamurile înălțate, ca o cruntă sperietoare, de huruitul sinistru al tancurilor sovietice, funcționa ca un monolit, ce se credea de nezdruncinat, al moralei proletare: un sudor de la Nicolina, instalat director al unei întreprinderi, e pozat în timp ce făcea amor (proletar!) cu o amantă. Urmează pedeapsa, ca să-l învețe minte pe tovul destrăbălat: e mutat pe același post la o stațiune de mașini și tractoare. În vremea asta, cei care au încălecat țara l-au năruit pe țăran, mai întâi prin cotele obligatorii, mai apoi prin înființarea colhozurilor, lăsându-l muritor de foame și cu demnitatea călcată în picioare. Ce le rămăsese bieților oameni? Ochii să plângă și eventual răzbunarea subterană ca aceasta: Șapte boi și-o vacă (biroul politic)/ Au lăsat țara săracă, ori alta, la adresa tătucului de oțel: călătorind prin țară, Stalin dă undeva peste un măgar așezat în mijlocul drumului. Nervozitate maximă. Animalul nu poate fi urnit, spre disperarea generalissimului. Cuiva din suită îi vine o idee salvatoare. Ajunge lângă măgar, îl mușcă strașnic de o ureche, urecheatul luând-o la fugă imediat. Cum ai reușit? I-am spus că vreți să-l faceți membru de partid… O glumă amară, așezată peste celelalte pagini pline de amărăciune, cartea constituindu-se într-o veritabilă mărturie a suferinței unei conștiințe pentru care adevărul se află mereu la loc de cinste. Gh. Drăgan e un om al cetății pământești cu gândul la cetatea celestă, iar durerea autorului provine din faptul că omul ajunge să-și pervertească sufletul, fie pentru un pumn de arginți, fie pentru un blid de linte, cuceritoarea și pierzătoarea morală proletară. Cum relațiile în noua și deraiata societate sunt puternic viciate, autorul, angajat al unei edituri, constată cu stupoare că peste tot funcționează deviza Nihil sine pila magna cum propteaua (s.a.). Urmarea e omul de tip nou, descurcărețul, pentru care nu e nicio regulă, de obicei așezat comod sub coviltirul carnetului roșu, năzuind la gloria efemeră împotriva aproapelui prin grija părintească a monstruoasei coaliții dintre partid și securitate. Politrucii îi trimit pe tarlalele nelucrate până și pe medicii din spitale, cum s-a întâmplat la Onești (Grija pentru porumb, zice autorul cu obidă, trage mai greu grija pentru om), expediindu-i pe cetățeni, cu aroganța nesimțitului, la cozi interminabile în spatele magazinelor, unde aceștia se calcă și se strivesc, în disperata încercare de a-și amăgi încă o zi foamea. Iată o performanță cutremurătoare a „celei mai umane societăți”, cum o defineau corifeii minciunii proletare: Când apare un orb cu bastonul alb într-o mână și sacoșa goală în cealaltă, toți îl privesc în tăcere. O femeie îl aduce în fața ei. În privirile celorlalți se citește orice: „Este fericit! Nu vede că s-ar putea termina marfa înainte de a-i veni rândul!” Înjosirea omenirii capătă forme diabolice (frig și foame sub fojgăiala troicii formată din securiști, milițieni și informatori), spunându-i-se la toate răspântiile că are marele noroc să trăiască într-o țară unde curge lapte și miere și unde cele mai accesibile medicamente erau Cimitirol, Lopatin și Amin-amin!, având în vedere că extracția anuală de cărbune în România a întrecut orice imaginație, fiind vorba de 23 milioane tone de lihniți, din care 90% turbă! (s.a.). Acestea sunt „valorile”, ce se voiau nepieritoare, ale socialismului atotbiruitor, pentru care următorul …escu s-a ridicat la „lupta cea mare” pe 22 decembrie, spre seară, din balconul CC-ului, în București, valori pentru care tatăl autorului, exasperat, l-a întrebat la un moment dat pe fiu: Nu poți face rost de o pușcă? În schimb, armele, inclusiv bâtele și lanțurile, au fost folosite diversionist și cu răsunător succes în sprijinul noului-vechi …escu și întru consolidarea originalei democrații instaurată în cetatea lui Bucur. De acord: Vânătorii ieșiți din burta pământului sunt instigați și conduși de profesioniștii crimei, formați în burta roșie a Securității. Revoluția din ziua alungării lui Ceaușescu este deturnată spre cel mai odios iacobinism. Gh. Drăgan e un intelectual în adevăratul sens al cuvântului. El gândește (de neiertat înainte de ’89), judecă și se judecă întotdeauna cu asprime, iar verticalitate sa nu poate fi pusă la îndoială. Asaltat de imbecilitatea agresivă a politrucilor, de cenzorii care nu-și mai încap în piele de analfabetismul lor artistic de împrumut, de lingăii deșănțați ai „cârmaciului” faraon, de omniprezența și omnipotența vigilenților invizibil galonați, autorul se retrage de obicei în compania prietenului său, consemnându-și zbaterile, înfrângerile dar și victoriile personale și ale confraților, într-o confruntare inegală cu un sistem de o parșivenie dusă la extrem. Rezistența sa poate fi calificată drept „lupta cea bună”, ieșind din ea, nu se putea altfel, biruitor, pentru simplul motiv că a fost și este de partea adevărului, indiferent pe cine are în vedere: Sadoveanu ar fi putut să scrie alt titlu cărții sale. Nu Lumina vine de la Răsărit, ci Soluția finală vine (și) de la Răsărit. Dar este vorba de scriitorul care nu și-a făcut niciun scrupul când a fost să ocupe casa de la Vovidenie aparținând unui alt prigonit de regimul comunist: clericul Visarion Puiu. Profesorul Gh. Drăgan este un om al rezistenței, lucid și tenace, având principii clare și un model pe măsură, un unchi cu numele tot de Gheorghe (Cahu), cel ce a avut cutezanța să nu-și ducă soldații la un nou atac, la Stalingrad. Ucis de adversari sau ucis de ai tăi (pentru „neexecutarea ordinului”) – era același lucru. Arestat de un fost coleg de liceu, pentru că nu și-a ținut gura în frâu, face ani grei de pușcărie, fără ca detenția în condiții subumane să-i schimbe convingerile și atitudinea, iar textul acesta a fost redactat sub forma unei scrisori, în fapt o spovedanie de o cuceritoare sinceritate, autorul recunoscând că nu am avut curajul să notez tot ce am gândit. Am lăsat la urmă paginile referitoare la universitarul Mihai Drăgan, fratele autorului. L-am cunoscut la fostele reciclări/ perfecționări. Aveai impresia că stăteai în fața unui profesor de formație interbelică. Doct și informat la zi, cu o expunere în care logica era la ea acasă, agreabil și deschis la dialog, sever la examen și incoruptibil. Am aflat din lecturi că l-a ucis universitatea, însă abia acum am înțeles că s-a complotat concertat, iar cabala a avut două componente de extracție pur sovietică: toate elementele ei duc spre o lucrătură KGB-istă – dosar falsificat, protestele puse la cale și bine dirijate, amenințările telefonice din timpul nopții (vă aduceți aminte de… „moartea vine pe bandă de magnetofon”?) – și un aspect de întrecere stahanovistă. Că a fost așa, unii studenți racolați în expansiunea asupra lui M. Drăgan au ajuns să sufere de Complexul lui Iuda: Domnule prof. Mihai Drăgan. Vreau să-mi cer scuze că într-un moment de rătăcire, fiind necăjită cu pierderea examenului de Istoria Literaturii Române, v-am adus o acuză foarte gravă, anume că sînteți rasist, înaintînd un memoriu către Ministerul Învățămîntului. Regret profund și-mi cer mii de scuze! Rob Crina. 7 aprilie 1993. (text olograf, în fotocopie, la p. 389). Strivit de buldozeriștii „revoluției” însângerate (avem și aici trista și nefericita întâietate a originalității), M. Drăgan n-a fost scutit de ranchiună nici după moarte. Când Inspectoratul de învățământ Bacău și Primăria Tg. Trotuș au conferit Școlii primare din Viișoara numele unui fost elev: Mihai Drăgan, o învățătoare (!) s-a ridicat împotrivă, semn că mânia proletară (proletara cutie craniană!) încă n-a sucombat. Până la urmă, înțelepciunea poporului ne convinge că „iarba rea nu piere”, iar sămânța ei proliferează. Și cum să nu fie așa, când Gh. Drăgan a avut ocazia să admire câteva fotografii de pe un pliant (coperta e de acolo), una din ele reprezentând un selector de semințe, inscripționat (întru eternizare!) cu numele lui Stalin, litere rusești, caractere cu care a fost scrisă, din păcate, și istoria noastră contemporană…